“El m-a împins. Nu mă lasă să lucrez.”
“Da’ el mi-a spus nume urâte. A spus nume urâte și de nana mea.”
“Să știi că te pârăsc la doamna judecătoare.”
“Atunci te spun și eu că i-ai spus lui soră-mea ‘parașută’ și-ai și tras-o de codițe.”
“Și ce dac-am spus?! Tu n-ai spus de prietena mea că-i ‘șantajistă’?! Și ți-ai chemat tata de la DNA ca să-mi bată prietenii mei, baronașii?!”
“Copii, copii, hai, înapoi la treabă! Sunt legi de făcut, investitori de atras.”
“Doamnă, doamnă, doamnă! Dacă ei se ceartă, eu nu pot să lucrez. Îmi iau jucăriile și plec acasă.”
“Unde pleci, Crinuț?! Stai aici, că oamenii te-au votat.”
“Eu, așa, nu mă mai joc.”
“Plec din clasă, din partid! Crin nu-mi dă pace.”
“Breh, Căline, tot ce-ți spun este să te duci învârtindu-te!”
“Ba vin înapoi. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau. Așa! Nu-mi spui tu ce să fac!”
Mass-media îmi oferă momente dese când stau și privesc împietrit Grădinița cu Program Prelungit. Prelungit pe toate canalele românești, 24 de ore. Când copiii nu se ceartă, nu se împing, nu se trag de păr și nu scot limba unul la celălalt, ceilalți copii se adună în tabere, pe A-uri sau pe B-uri, deseori și pe R-uri, și fac un vacarm îngrozitor despre aceste furtuni într-un pahar de apă. Peste trei sferturi din energia politică se irosește în lupte teribil de puerile, în atacuri negândite, neplanificate, fără șanse de izbândă, făcute doar pentru hărțuială și pentru amuzament.
În tradiția noastră de ură de sine, ne aruncăm neamului și culturii noastre nume grele. Din ele, însă, lipsește o caracterizare care, chiar deși nu pare atât de jignitoare, are consecințe distrugătoare: INFANTILISMUL.
Nu vreau să insinuez că numai noi suntem astfel. Ca mulți alții, și eu m-am săturat de “numai în România se putea întâmpla așa ceva”. Oamenii sunt exact la fel oriunde, doar forțele sociale și culturale sunt diferite. Jocurile politice, execuțiile sumare ale adversarilor politici sunt parte componentă, unii ar numi-o chiar “indispensabilă”, a jocului politic. Problema este să știi când să te oprești, să înțelegi când e timpul să lași copilăriile deoparte și să te concentrezi pe rezolvări în loc de a demonstra cine este de vină.
Ar fi nedrept să-i blamăm exclusiv pe politicieni, deși facem acest lucru de peste 20 de ani, și de 45 înaintea celor 20, de încă 66 mai devreme decât cei 45 ș.a.m.d. Ei nu sunt decât întruparea calităților pe care noi le admirăm și le căutăm replicate în cei care ne conduc. Dorim, cu pasiune chiar, cu obstinație, adevărul venind din gura politicienilor. Din nefericire, infantili, avem greutăți între a deosebi adevărul – cel spus cu politețe și respect – de gura spartă, de grobianism și de jignire, care cer dreptul la replică, și pe cel de replică la replică și ne îndepărtează pe furiș de adevăratele probleme. La polul opus, cei care nu produc scandal și valurile unui uragan de Forța V, trec ignorați sau, în cel mai bun caz, însoțiți de privirile disprețuitoare ale electoratului care-i consideră slabi, lipsiți de putere și de convingeri, lipsiți de capacitatea de a-i reprezenta.
Mă simt ca și cum aș destăinui unui copil de 6 ani că nu există Moș Crăciun, dar mă ușurează gândul că acest copil nu mă va crede: politica nu are nevoie de adevăr, nu continuu și nu cu lipsă de măsură. Will Rogers, un actor de vodevil de la începutul secolului trecut, spunea, cu umor: “Diplomația este arta de a spune ‚căţeluş drăguţ’ până găsești o piatră”.
Ultimii 13-14 ani am fost mai conectat la viața politică a Americii de Nord, a Canadei și SUA, decât de cea a României, la care m-am reîntors abia după revenirea mea în țară. Așa am ajuns să constat că, în ciuda disprețului cu care îi privim pe americani, ei sunt pe cei pe care îi emulăm, deși atmosfera politică din Canada mi se pare că aduce mai multe beneficii votanților.
Campaniile electorale din SUA se axează, la fel ca și cele românești, pe latura negativă, deși nu reușesc să ajungă la vulgaritatea și apelativele la care se coboară “ai noștri”. “Iată ce ticălos și ce lucruri aiurea susține oponentul meu” are mai mare trecere, și la ei, ca și la români, decât onorabilul “Priviți ce lucruri minunate fac eu și iată ce mai doresc să înfăptuiesc”. Cea din urmă e mai des folosită în Canada. Nu pentru că politicienii ar fi mai nobili acolo decât în SUA sau în România, ci pentru simplul motiv că au aflat că a folosi mesaje negative îi coboară în sondaje și a depăși măsura este o sinucidere politică. Electoratul, prin preferințele lui, dictează mesajul politicienilor.
Reîntors după atâția ani, am fost surprins cât de mult îi copiem pe americani. Desigur, fiecare spune “nu adoptăm decât ce ni se potrivește” dar realitatea indică opusul. Directorii de campanie pentru alegerile europene ai doamnei Monica Macovei și cei de la PMP, dar nu numai, au preluat fără a digera tot soiul de „americanisme”. Pe doamna Monica Macovei, cunoscută pentru duritatea ei legislativă, și pentru atitudinea „nu mint, nu fur, nu iert”, acești vajnici consilieri de imagine au transformat-o într-o păpușică care-și ascunde personalitatea sub un strat gros de fond de ten, o imagine mai potrivită pentru concursul „cea mai drăgălașă baby-sitter”. Am făcut acum câteva zile greșeala să dau un like paginii ei de Facebook și spațiul personal al peretelui meu a început să-mi fie violat, din sfert în sfert de oră, cu știri minore din campania ei electorală, urmate de diatribe ample împotriva adversarilor politici, gen „Cine protejează corupții și corupția îi trădează pe români și trădează România. Și PSD, și PNL și-au apărat corupții de justiție. PSD și PNL nu sunt România. Eu sunt împotriva politicienilor corupți pentru a ajuta românii să scape de ei.” Am fost silit să-i dau “Unfollow”, atunci când demagogia și insistența apelurilor negative ale celor care se ocupă de pagina ei de Facebook mi-au ajuns la os.
Afișul “cu blugi” ai celor din PMP care, în frunte cu doamna Udrea, “ridică România”, dincolo de conotațiile sexuale, seamănă mai mult la reclama unui nou sezon dintr-un serial american de succes. Mă trimite cu gândul la o firmă de avocați neconformiști și foarte moderni (poartă blugi!), care sub conducerea unei tipe sexy dar dârze, investighează cazuri vechi.
Desigur, ca să nu fiu bănuit de părtinire, la capătul celălalt de spectrul, avem afișele PSD-ului care l-ar face mândru nu numai pe fostul președinte Iliescu dar și pe celălalt fost președinte și secretar-general. În tovărășia candidatului pentru UE, primul–ministru Ponta, stă de strajă „mândriei de a fi români”. Și afișele în care ne și hrănesc (cu grâu, servit direct din palmă) sunt remarcabile, preluate direct din campania electorală a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Ce încerc să fac aici, atacând afișele diverselor formațiuni politice din România? Nu doresc decât să aduc demonstrații pentru lipsa de maturitate de care dăm dovadă atunci când copiem fără să distilăm prin filtrul unei gândiri logice și sănătoase. Nu că n-ar fi normal: orice copil îi va maimuțări pe cei pe care-i percepe ca adulți.
Ceea ce însă românii par să ignore este că, în ciuda celor ce cred, Grădinița cu Program Prelungit are alternativă. Este la fel de contra-intuitivă ca și întorsul obrazului în creștinism și care totuși funcționează, o alternativă care se bizuie pe un singur lucru: demnitate, o trăsătură care vine numai cu vârsta, o dată cu maturitatea.
Nu vreau să sugerez că în Canada politicienii ar fi imuni la chemarea atacului mișelesc. Totul însă, așa cred eu, se face sub constrângerea unor legi nescrise dar de bun-simț. De exemplu, ca să mă refer antitetic la o situație recentă dintre președintele Băsescu și premierul Ponta, nu se emit amenințări voalate, nu se insinuează în discursul politic direcția de atac. Motivul pentru care nu se fac asemenea lucruri nu este unul creștin ci unul de calcul politic. Așa cum până și un actor de vodevil înțelegea, nu este deloc inteligent să-i arăți adversarului ce intenționezi înainte de a fi pregătit să transpui în practică. Altfel riști să fii mușcat înainte de a găsi o piatră. Pe altă parte, discursul unui om politic real nu lasă loc declarațiilor dârze, jignitoare, atacurilor la persoană. Nu de alta dar moderație în această direcție te poate scuti de penibilul întâmpinat când, peste o vreme, va fi silit să-i strângă mâna celui pe care l-ai desconsiderat public. Un politician de factură vestică nu arde punți ci le creează, le îngrijește pentru a putea obține consensul de care are nevoie pentru împlinirea platformei politice.
În Canada, am asistat la deruta Partidului Liberal, prăbușit după 11 ani la putere, ca urmare a unui scandal de corupție. Am asistat la decesul câtorva oameni politici de anvergură, cum ar fi Jack Layton, liderul Partidului Național Democratic sau al fostului ministru de Finanțe, Jim Flaherty și omagiile pe care și colegii de partid dar și adversarii le-au transmis public. Cum, oare, ai mai putea transmite omagii cu o mină serioasă cuiva pe care, atunci când trăia, l-ai împroșcat cu noroi?!
Am asistat la o sumă de scandaluri politice și financiare care, este foarte posibil, să conducă la închiderea Senatului, un corp fără prea mare relevanță, în care partidul de la putere oferă sinecuri celor care i-au ajutat. În acești 13 ani, chiar și când era vorba de cazuri jenante, nimeni nu și-a permis invectivele și atacurile brutale pe care le văd desfășurându-se în România în cele mai minore cazuri. Nimeni, dar absolut nimeni, nu i-a rostit – să zicem – numele liderului Justin Trudeau cu tonul de bășcălie cu care președintele Băsescu rostește „Viorel” și nici nu i s-a adresat unui coleg politic cu formula pasiv-agresivă de „doamna senatoare (sic) șantajistă”. Aidoma, sunt absolut convins că nici un om politic rezonabil din lume n-ar îndrăzni să rostească ceea ce primul ministru Ponta a spus despre doamna Elena Udrea:
„E un loc deschis şi nu aş vrea să ne cadă vreo paraşută în cap de la domnul Băsescu. Ştiţi că el în ultimul timp ne atacă cu paraşutele. Cea mai mare insultă la adresa unei femei din România este să o dai exemplu pe Elena Udrea. Nu există o insultă mai mare, o jignire mai mare pentru o femeie.”
A declara asemenea grobianisme ar fi atât de șocant pentru electoratul unei țări democratice încât, sunt convins, Partidul vorbitorului i-ar retrage susținerea și ar fi devenit, peste noapte, un veritabil paria pe coridoarele Puterii. Pentru că, și aici nu copiem nici o democrație Vestică, este lucru de neîntâlnit ca un om politic care a călcat pe bec și și-a atras oprobriul public, să beneficieze de loialitate din partea colegilor de partid. Este o lege nescrisă a politicii cu state de vechime pe care toți jucătorii o acceptă: „Suntem prieteni, suntem colegi dar Partidul și viitorul nostru de politicieni trece întotdeauna înaintea prieteniei noastre. Dacă aluneci și te compromiți, vei aluneca spre uitare/pușcărie/oprobriu singur”. Chiar și dacă problemele unor politicieni sunt de natură temporară, nici nu se pune problema ca aliații politici sau colegii de partid să se întreacă în mesaje de adeziune. Prezența premierului în apropierea unui primar anchetat pentru corupție, asemeni cea a premierului Ponta lângă domnul Mazăre, ar fi un lucru de negândit într-o democrație matură. La fel, multă „curățenie” s-ar fi făcut într-o filială care, asemeni PNL Iași, își votează ca lider un om în drum spre pușcărie și-l ține în funcție până în clipa în care aceste intră efectiv în penitenciar.
Desigur, o asemenea linie de acțiune, dezicerea de fostul partener politic, poate trezi resentimente printre niște oameni atât de prietenoși și copilăroși cum suntem noi, dar e o lege a maturității, a pragmatismului și a semnalului corect către votanți: loialitatea pentru un prieten nu este mai presus decât încrederea pe care mi-ați acordat-o.
Pentru a nu lăsa posibilitatea de neînțelegere, repet: nu-i consider pe politicienii canadieni niște super-oameni sau pe politicienii români incapabili de decență, politețe și respect reciproc – măcar formal. Politicienii, prin definiție, sunt cameleonici, astfel încât ei vor deveni oamenii pe care populația îi dorește, îi votează. Sunt pragmatici și vor puterea cu orice preț, chiar și cu acela al unui comportament matur și demn. Dacă noi transmitem mesajul că atacurile la persoană și epitetele și invectivele nu ne incită să le acordăm votul, și suntem interesați numai de ceea ce pot face pentru noi, atunci ei își vor modifica atitudinea sau vor dispărea ca figuri politice. Cât timp însă suntem atrași de bâlciul public și ne hlizim îngăduitori atunci când candidatul preferat își bălăcărește adversarii, cât timp îi venerăm pe cei care vor să ne conducă înzestrați nu cu o platformă politică ci doar cu un dicționar de invective, vom continua să avem politicienii pe care îi merităm.
