Zburătoarea invizibilă şi goală puşcă încercă să se stăpînească, să se oprească, dar mîinile îi tremurau de nerăbdare. Ochind bine, lovi cu cio¬canul clapele pianului, şi în apartament se revărsă primul urlet jalnic. Instrumentul produs de firma Becker – cu totul nevinovat – urla în culmea dis¬perării. Clapele se prăvăleau, aplicele albe de os zburau în toate părţile. Pianul vuia, gemea, zdrăn¬gănea şi hîrîia.
Cu sunetul unei împuşcături de revolver, crăpă sub lovitura de ciocan placa de rezonanţă de sus, lustruită. Răsuflînd greu, Margareta rupea şi stri¬vea coardele cu ciocanul. În cele din urmă, obo¬sită, se dădu la o parte, se trînti într un fotoliu, să şi tragă răsuflarea.
În baie, apa vuia cumplit, ca şi în bucătărie. „Mi se pare că a început să curgă pe jos…“ con¬stată Margareta, adăugînd cu glas tare :
— Dar să nu mi pierd vremea aici.
Din bucătărie se prăvălea spre coridor un torent de apă. Plescăind cu picioarele desculţe prin băl¬toace, Margareta ducea apă cu nişte căldări din bucătărie în cabinetul criticului şi o vărsa în ser¬tarele mesei de scris. Apoi, după ce sparse cu ciocanul uşile dulapului din cabinet, se năpusti în dormitor. Făcu ţăndări oglinda şifonierului şi, scoţînd din el un costum de haine al criticului, îl înecă în cadă.
O călimară plină cu cerneală, luată din birou, o vărsă în patul somptuos pentru două persoane. Distrugerea îi provocă o aprigă desfătare, cu toate acestea, rezultatele i se păreau prea neînsemnate. De aceea începu să facă ce i trecea prin minte. Spărgea vazoanele cu ficuşi din camera unde se afla pianul. Fără să termine treaba, se întorcea în dormitor şi, cu un cuţit de bucătărie, tăia cearşafurile, spărgea fotografiile înrămate. Nu simţea pic de oboseală şi numai sudoarea curgea pe ea şiroaie.
În timpul acesta, în apartamentul 82 de sub apartamentul lui Latunski, femeia de serviciu a dramaturgului Kvant îşi bea ceaiul în bucătărie, ascultînd nedumerită zgomotele ce răzbăteau de sus : bocănituri, zăngănit de sticlă şi un neconte¬nit du te vino. Ridicînd privirea în tavan, văzu cum acesta îşi schimbă de la o clipă la alta culoa¬rea, făcîndu se din alb albăstrui spălăcit. Pata creştea văzînd cu ochii şi deodată se împînzi de picături. Cîteva secunde femeia încremeni locului, minunîndu se de fenomenul ăsta, pînă cînd, în cele din urmă, din tavan se porni o adevărată ploaie, care nu întîrzie să se reverse cu zgomot pe podea. Femeia sări în picioare, puse sub şuvo¬iul de apă un lighean, ceea ce se dovedi inutil, întrucît ploaia se înteţea, lărgindu şi teritoriul, inundînd plita cu gaze şi masa cu vesela de pe ea. Atunci, cu un ţipăt, femeia se repezi afară din apartament, luînd o în sus pe scări şi, după cîteva clipe, soneria de la uşa apartamentului lui Latunski prinse iar să zbîrnîie.
„Gata, s au pus pe sunat. E timpul s o iau din loc“, îşi zise Margareta şi încălecă pe coada periei, atentă la glasul de femeie care striga pe gaura cheii :
— Deschide, deschide, te rog ! Dusia, deschide ! La voi curge ? Pe noi ne a inundat !
Margareta se ridică cam la un metru în văzduh şi lovi în lustră. Două lămpi făcură explozie, arun¬cînd în toate părţile ţurţuri de cristal. Strigătele de la intrare amuţiră, şi pe scară se auzi un tro¬păit. Margareta pluti pe geam afară şi, făcîndu şi uşurel vînt, îşi repezi ciocanul în geamul ferestrei, care scînci, în timp ce pe peretele exterior, îmbră¬cat în marmură, al clădirii, se prăvăli o cascadă de cioburi. Apoi ea zbură spre geamul următor. Jos, departe, oamenii începură să alerge pe tro¬tuar ; din cele două maşini care staţionau în faţa clădirii una claxonă şi se îndepărtă. Terminînd cu ferestrele lui Latunski, Margareta pluti spre apar¬tamentul vecin. Loviturile se făcură mai dese, stradela se umplu de pocnete şi zăngănit. Din prima intrare ieşi în fugă portarul, se uită în sus, şovăi un pic, nedîndu şi seama din capul locului ce are de întreprins, apoi băgă în gură fluierul şi fluieră ca un turbat. În fluieratul acesta, cu o adevărată frenezie, după ce a spart ultimul geam de la etajul şapte, Margareta coborî spre etajul şase şi începu să spargă geamurile şi aici.
Chinuit de inactivitatea prelungită de după uşile elegante ale intrării, portarul îşi punea tot sufletul în fluierat, urmărind o pas cu pas pe Margareta, ca şi cînd ar fi acompaniat o. În pauze, cînd ea trecea de la o fereastră la alta, el îşi lua avînt şi, la fiecare lovitură dată de Margareta, umflîndu şi obrajii, se punea pe fluierat, sfredelind văzduhul nopţii pînă la ceruri.
no images were found
Sforţările lui, în combinaţie cu sforţările Margaretei, dezlănţuită, dădură rezultate mari. În casă se stîrnise panică. Geamurile rămase încă întregi se deschideau, apăreau în ele capete omeneşti, care se ascundeau pe dată, iar geamurile deschise – repede se închideau. În casele de peste drum, în ferestre, pe un fond luminat, apăreau siluetele întunecate ale oamenilor, care căutau să înţeleagă de ce, fără nici un motiv, crapă geamurile în clă¬direa nouă a „Dramlit“ ului.
Mihail Bulgakov
Maestrul şi Margareta
Traducere din limba rusă de Natalia Radovici
Colecţia Top 10+
În ulicioară, toată lumea alerga spre casa „Dramlit“ ului, iar în clădire, pe toate scările, tro¬păiau oameni, foindu se fără nici un rost. Femeia de serviciu a lui Kvant striga celor ce fugeau pe scări că apartamentul lor a fost inundat ; în curînd, i se alătură şi femeia familiei Hustov de la aparta¬mentul 80, de sub locuinţa lui Kvant. La Hustovi, apa ţîşnise din tavan, şi în baie, şi în bucătărie. În cele din urmă, în locuinţa Kvanţilor, în bucă¬tărie, din tavan se prăbuşi un strat uriaş de ten¬cuială, făcînd praf toată vesela murdară, după care, din zdrenţele tavanului, se porni o ploaie în toată legea, de parcă turna cu găleata. Atunci, pe scara unu se dezlănţuiră nişte ţipete disperate.
Zburînd prin dreptul penultimei ferestre de la etajul trei, Margareta se uită înăuntru şi zări un individ care şi punea masca de gaze, cuprins de panică. Ea l sperie, spărgînd geamul cu ciocanul, şi omul o şterse din odaie.
Sălbatica devastare se curmă pe neaşteptate. Lunecînd spre etajul doi, Margareta se uită pe fereastra din margine, acoperită cu o draperie uşoară de culoare închisă. În odaie, sub un glob de sticlă, ardea un bec slab. Într un pătuţ cu plasă şedea un băieţel de vreo patru ani, trăgînd cu urechea speriat la zgomotele de afară. Era singur, cei mari o zbughiseră pesemne pe palier, să vadă ce se întîmplă.
— Sparg geamurile, zise băieţelul, după care strigă : Mamă ! Neprimind nici un răspuns, mai spuse :
— Mamă, mi e frică.
Margareta dădu deoparte draperia şi zbură pe geam, în odaie…
— Mi e frică, repetă băieţelul, cuprins de un tremur.
— Nu ţi fie teamă, nu ţi fie teamă, micuţule, îl linişti Margareta, străduindu se să şi îmblîn¬zească oarecum glasul nelegiuit, răguşit în bătaia vîntului, băieţii s au apucat să spargă geamurile.
— Cu praştia ? o întrebă băieţelul, potolindu se.
— Cu praştia, cu praştia, încuviinţă Margareta. Tu dormi liniştit.
— E Sitnik, zise băieţelul, el are praştie.
— Bineînţeles că el e !
Băieţelul se uită şiret undeva, într o parte, şi întrebă :
— Şi tu, tanti, unde eşti ?
— Eu nu sunt, îi răspunse Margareta. Mă visezi.
— Aşa am crezut şi eu, zise băieţelul.
— Culcă te, îi porunci Margareta, pune ţi obra¬zul în palmă şi visează mă.
— Bine, am să te visez, am să te visez neapă¬rat, se învoi băieţelul şi în aceeaşi clipă se cuibări în pătuţul lui, cu obrazul în palmă.
— Am să ţi spun o poveste, începu să vor¬bească din nou Margareta, punîndu şi mîna înfier¬bîntată pe căpşorul tuns : A fost odată o tanti… Şi nu avea copii, şi nu ştia ce e fericirea. Întîi, multă, multă vreme a tot plîns, iar mai tîrziu s a făcut rea…
Margareta amuţi şi îşi retrase mîna : copilul dormea.
Ea îşi lăsă încetişor ciocanul pe pervazul feres¬trei şi zbură pe geam afară. Lîngă clădire era zarvă mare. Pe asfaltul trotuarului, presărat cu cioburi, alergau nişte oameni, strigînd ceva. Printre ei apă¬ruseră şi miliţieni. Deodată, se auzi un clopot, şi din Arbat îşi făcu intrarea în ulicioară maşina roşie a pompierilor, cu scară.
Dar ce urma să se petreacă n o mai interesa pe Margareta. Calculîndu şi bine mişcările, ca să nu se agaţe de vreun cablu, strînse mai tare peria şi într o clipă se pomeni deasupra casei cu bucluc. Sub ea, ulicioara căzu într o rînă, prăvălindu se. În locul ulicioarei, sub picioarele ei, se ivi o îngră¬mădire de acoperişuri brăzdată la colţuri de nişte cărări scînteietoare. Toată această îngrămădire pluti pe neaşteptate într o parte, iar lanţurile de lumini se spălăciră, contopindu se treptat.
Margareta se mai smuci o dată, şi toată îngră¬mădirea de acoperişuri intră în pămînt, în locul ei ţîşnind o mare de lumini electrice tremurătoare, care se ridică deodată vertical, ca apoi să apară deasupra capului ei, în timp ce sub picioarele sale sclipi argintul lunii. Dîndu şi seama că făcuse o tumbă, îşi luă din nou poziţia normală şi, întorcînd capul, văzu că nici lacul nu mai era, şi că acolo, în urma ei, la orizont, nu mai rămăsese decît o văpaie trandafirie. În clipa următoare se stinse şi aceasta, şi Margareta se pomeni singură cu luna, care alerga deasupra ei, în stînga. Părul îi era de mult vîlvoi, în timp ce lumina lunii îi scălda şuierînd trupul gol. Văzînd cum undeva, jos, două şiruri de lumini răzleţe se contopesc în două dîre neîn¬trerupte de foc, ca apoi să dispară cu repeziciune, Margareta îşi dădu seama că zboară cu o viteză fantastică şi o uimi faptul că nu se înăbuşă.
În clipele următoare, jos, departe, în întuneri¬cul negru al pămîntului, se aprinse o nouă văpaie de lumină electrică, repezindu se sub picioarele ei, ca în secunda următoare să pornească a se învîrti în chip fantastic, ca o elice, şi să se pră¬buşească în beznă. Alte cîteva clipe şi fenomenul se repetă.
— Oraşele ! Oraşele ! strigă Margareta.
După aceea, de vreo două trei ori văzu sub ea sclipirea palidă parcă a unor săbii în cutii negre deschise şi şi dădu seama că erau rîuri.
Întorcîndu şi capul şi privind sus şi spre stînga, zburătoarea vedea încîntată cum aleargă luna dea¬supra ei, nebuneşte, înapoi spre Moscova, dar stînd în acelaşi timp cu totul ciudat pe loc, încît se putea desluşi limpede pe ea o tainică siluetă întunecată – un balaur, sau un căluţ cocoşat, cu botul ascuţit îndreptat spre oraşul pe care l lăsase în urmă.
Atunci Margaretei îi trecu prin minte că, de fapt, degeaba goneşte cu atîta furie peria, că se lipseşte de posibilitatea de a vedea cum trebuie, de a se desfăta, de a gusta din plin zborul. Ceva îi spunea că acolo unde zboară va fi aşteptată şi că nu are de ce să se plictisească gonind cu ase¬menea repeziciune nebunească şi la asemenea înălţime.
Aplecă peria cu părul ţepos înainte, aşa încît coada acesteia se ridică în sus şi, încetinind mult mersul, se apropie de pămînt. Şi această alunecare, ca într o săniuţă aeriană, îi aduse o nemaipomenită desfătare. Pămîntul se ridică spre ea, şi în vîltoa¬rea neagră, fără nici o formă pînă atunci, se ară¬tară tainele şi frumuseţile lui în timpul unei nopţi cu lună. Pămîntul venea spre ea şi pe Margareta o şi pătrundea mirosul pădurilor înverzite. Zbură deasupra ceţii unei pajişti înrourate, apoi deasupra unui lac. Sub ea cîntau în cor broaştele, iar undeva departe, făcînd, nu se ştie de ce, să i bată tare inima, venea cu zgomot mare un tren.
În curînd îl văzu. Se tîra încet, ca o şenilă, împroşcînd văzduhul cu scîntei. Luîndu i o îna¬inte, Margareta mai zbură deasupra oglinzii unei ape, în care trecu, sub picioarele ei, o a doua lună, apoi veni mai jos şi o porni, gata gata să atingă vîrfurile unor pini uriaşi.
Din spate se auzi deodată un vîjîit spintecînd văzduhul ; creştea, apropiindu se, ajungînd o din urmă pe Margareta. Treptat, la vîjîitul acesta, semănînd cu cel provocat de un obiect zburător, de un proiectil, se adăugă hohotul de rîs al unei femei. Întorcînd capul, Margareta văzu venind spre ea o arătare ciudată, de culoare închisă. Contu¬rîndu se tot mai precis, se desluşi în sfîrşit un călăreţ în zbor ; încetinindu şi goana, pe Margareta o ajunse din urmă Nataşa.
Goală, cu părul răvăşit fluturîndu-i în vînt, zbura călare pe un vier gras, care strîngea între copitele dinainte o servietă, în timp ce cu cele dinapoi bătea înverşunat văzduhul. Pe lîngă vier, zbura legat de un şnur şi sclipind uneori în lumina lunii un pince nez, iar vierul avea pe cap o pălărie care i aluneca tot mai mult pe ochi. Uitîndu se mai bine, Margareta îşi dădu seama că vierul nu era altul decît Nikolai Ivanovici, şi hohotele ei de rîs tunară peste pădure, împletindu se cu hoho¬tele Nataşei.
— Nataşa ! chiui Margareta. Te ai uns cu cremă ?
— Sufleţelul meu ! ! îi răspunse Nataşa, trezind cu ţipetele ei pădurea de pin adormită. Regina mea, să ştii că am uns şi chelia dumnealui !
— Prinţesă ! zbieră plîngăreţ vierul, purtîndu şi în galop călăreaţa.
— Sufleţelul meu ! Margareta Nikolaevna ! strigă Nataşa, galopînd alături de Margareta, recunosc, am luat cremă. Că şi noi vrem să trăim şi să zburăm ! Iertaţi mă, stăpîna mea, dar eu nu mă întorc, nu mă întorc pentru nimic în lume ! Ah ! Ce bine e, Margareta Nikolaevna… M a cerut în căsă¬torie, şi Nataşa arătă cu degetul spre gîtul vieru¬lui, care gîfîia ruşinat, da, m a cerut în căsătorie ! Cum îmi spuneai, ia zi ? strigă ea aplecîndu se spre urechea vierului.
— Zeiţă ! urlă acesta, nu pot să zbor atît de repede ! Pot să pierd hîrtii importante, Natalia Prokofievna, protestez !
— Ia mai du te dracului cu hîrtiile tale ! strigă hohotind obraznic Nataşa.
— Ce tot spui, Natalia Prokofievna, ne poate auzi cineva, strigă rugător vierul.
Zburînd alături de Margareta, Nataşa îi povesti rîzînd ce se întîmplase în vilă după plecarea ei.
Fata mărturisi că nu se atinsese de lucrurile primite în dar de la Margareta, ci se dezbrăcase şi, repezindu se la cutia cu cremă, se unsese cu ea. Şi i se întîmplase acelaşi lucru ca şi stăpînei sale. Dar, în timp ce ea se minuna, privindu se în oglindă, rîzînd, fericită de frumuseţea ei vrăjită, se deschisese uşa şi apăruse Nikolai Ivanovici. Ţinea tulburat în mîini cămaşa Margaretei Nikolaevna, propria i pălărie şi servieta. Văzînd o pe Nataşa, Nikolai Ivanovici încremenise. Venindu şi în fire, roşu ca un rac, declarase că a socotit de datoria lui să ridice cămăşuţa şi s o aducă el, personal…
