Bulgakov şi demonii.

Debutul literar al lui Bulgakov nu poate fi despărţit de această tuşă apocaliptică pe care ”Garda albă” o exprimă, memorabil. Tânărul sosit în Moscova spre a se dedica carierei de scriitor duce, astfel, cum dezvăluie strania ”Scrisoare către un prieten de taină”, o existenţă dublă, scindată între producţia de foiletoane umoristice şi naşterea textelor din “ Diavoliada”. Singurătatea lui Bulgakov este potenţată de marginalitatea sa socială şi de credinţa în evoluţionism ca filosofie ireductibil opusă tezei prometeice a revoluţiei ruse. Cu un deceniu înainte de epistola adresată Comitetului Central şi lui Stalin, Bulgakov este, deja, fidel unei viziuni ce refuză mutaţia socială şi optimismul adamic bolşevic. Bulgakov este, în termenii epocii, un reacţionar periculos şi intratabil.

Căderea casei Elpit.

Mai puţin cunoscut decât “Inimă de câine”, “ Imobilul numărul 13” este testamentul unei sensibilităţi agresate de vulgaritatea dementă şi ubicuă ce invadează Rusia o dată cu teribilul an 1917. În Moscova leninistă, soarta blocului Elpit este exemplară pentru ruina programată a unei întregi societăţi: cândva o ipostază a modernităţii tehnologice şi a luxului, asemeni unui Titanic ancorat pe bulevardul rus, eşafodajul grandios este redus la stadiul de gazdă al “comunei muncitoreşti”. Clasa conducătoare în statul sovietic a înlăturat încă un obstacol în drumul ei către libertate. Extravaganţa risipitoare a imperialiştilor este înlocuită de umanismul traiului în comun. Un trai în comun de ale cărui delicii tânărul Bulgakov se bucură, la rândul său, în aceste timpuri.

Degradarea blocului majestuos este o degradare alegorică, ca şi cum între etajele şi scările lui s-ar fi concentrat o arcă a lui noe sovietică. Revoluţia înseammnă, la Bulgakov, înainte de toate, această mutaţie ce contrazice şi tăgăduieşte evoluţiei roadele sale. Frânghiile întinse în camere desfigurează contururile de interior, iar sobele apar acolo unde încălzirea centrală domnea,cândva, suveran. Locatarii sunt din stirpea celor care îl iau pe proletarul Şarikov sub oblăduirea lor tovărăşească. Guralivi şi scandalagii, ei au doza de agresivitate imundă născută din resentimentul mocnit de decenii. Blocul Elpit este corabia în derivă. Departe de a avea alura terifiantă şi profetică a sciţilor lui Blok sau lumina orbitoare a poemelor lui Maiakosvki. Sordidul şi cenuşiul domină noua comună proletară.

Supravieţuitor al universului prăbuşit, vechiul administrator de imobil este exilat în subsol, printre rufe. Conştiinţă solitară a navei rătăcite ruse, el veghează, ca un preot al unui cult uitat, la integritatea clădirii şi la continuitatea unui ritm de viaţă. Încălzirea cu păcură şi lupta împotriva sobelor alimentate de resturile de parchet sunt formele de prelungire a unei existenţe burgheze, în plin comunism.

Dezolat şi tragic, pesimismul lui Bulgakov se grefează pe vocaţia gogoliană a patologicului şi monstruosului. Obsesiile de acum îl urmăresc pe autor până în pragul morţii. Annuşka, posesoarea pungii cu sticle de ulei ce aduce pieirea lui Berlioz, locuieşte comuna muncitorească Elpit. Efigie a lumii noi, descătuşate de oprelişti, ea eliberează, prin focul ars în sobă, demonul teribil ce va înghiţi magnifica corabie rătăcită. Jucăuş şi terifiant, focul nu mai lasă în uma sa decât tristeţea unui administrator şi truda pompierilor de a stăvili avansul acestei magme infernale. Visul comunei proletare se află sub cenuşa blocului elpit.

“Imobilul numărul 13” este o fabula fără morală. Sau cu o morală ce contrazice dogma leninistă. Alungată din universul proletar, raţiunea lasă locul instinctelor ce îşi dezvăluie puterea auto-destructivă. Evoluţionismul lui Bulgakov este închis în perplexitatea Annuşkăi înseşi, contemplând prăpădul iscat de soba buclucaşă “ Suntem nişte întunecaţi la minte.., prostime.. ar trebui să ne lumineze cineva, să ne înveţe..” Stihiile din “Garda albă” şi idioţenia congenitală a câinelui proletar se ivesc din acelaşi trunchi, cel al lui octombrie roşu.

Însemnările unui răposat.

Neterminat, “Romanul teatral“ al lui Bulgakov se apropie de registrul capodoperei prin potenţialul său de a trezi vocile ce anticipează “Maestrul şi Margareta”. Sublimare grotescă şi tragică a experienţei de dramaturg ratat şi interzis a lui Bulgakov însuşi, ficţiunea topeşte detaliile biografice într-o pastă ce străluceşte prin şarjă, exagerare şi inflamare polemică.Roman al educaţiei teatrale, textul lui Bulgakov este şi cronica coborârii în iadul îmbrăcat în catifea al teatrului independent.

Un nucleu al “Romanului teatral“ este naraţiunea enigmatică a lui Bulgakov, “Prietenului de taină”. Scrisă în jurul anului 1929 şi publicată după şapte decenii, epistola adresată Elenei Sergheevna închide în sine efigia unui scriitor aflat la începuturi şi constrâns să contemple spectacolul propriei agonii, sub strânsoarea regimului sovietic. “Garda albă” este, ca şi în “Romanul teatral”, prezenţa în jurul căreia se ţese tragedia autorului: roman blestemat, roman nepublicabil, roman ce îl face pe creatorul său suspect ideologic, “Garda albă” indică inaderenţa lui Bulgakov la noua lume care se naşte sub ochii săi. Obsesia apocaliptică şi gnostică a lui Bulgakov este fundalul pe care se plasează şi apariţia unui diavol-editor, ce aduce cu sine promisiunea mântuitoare a publicării. Hoffmanesc şi gogolian, cadrul întâlnirii cu acest Mefisto sovietic va fi preluat în “ Romanul teatral”. Visele lui Bulgakov sunt “mistice” şi şi reacţionare, imposibil de topit în magma optimismului marxist – leninist.

În “Romanul teatral”, răposatul Maxudov devine imaginea arhetipală a creatorului strivit şi torturat de o lume intelectuală ce îi refuză mesajul, reducându-l la o rotiţă insignifiantă în mecanisnul ei. Din ironia atroce a destinului său se va naşte şi tragica siluetă a Maestrului, obsedat de focul ce i- a ars manuscrisul. “Zăpada neagră”, romanul pe care Maxudov îl publică în coloanele unei reviste efemere, este, la rândul său, un document ce provoacă autorului său o sumă de nefericiri ce determină şi incercarea de sinucidere. Colegii de vocaţie ai lui Maxudov sunt cei care populează memorabila Casă Griboedov, al cărei sfărşit este grăbit de furia răzbunătoare a vizitatorilor demonici. Literaţii ce comentează răutăcios textul lui Maxudov sunt arghirofili, conformişti, delatori, mărunţi, filistini, sunt materia umană din care se plămădeşte arta sovietică sub stalinism. Disperarea gogoliană a lui Maxudov este şi disperarea lui Bulgakov, zidit de viu în sarcofagul interdicţiei şi al tăcerii.

Din viaţa scriitoricească, Maxudov intră în al doilea infern pe care Bulgakov îl descoperă, la rându-i.Dramaturg fără noroc ca şi autorul ce îl imaginează, Maxudov este absorbit de energia destructivă a Teatrului Independent, spaţiul peste care prezidează umbra geamană a lui Ivan Vasilievici şi Aristarh Platonovici. Mai mult decât un portret în tuşe sarcastice al lui Stanislavski şi al “MHAT”-ului, “Romanul teatral” este explorarea acestei condiţii incerte şi tragi-comice a scriitorului înghiţit de o structură labirintică. Ca şi Bulgakov, Maxudov este definit de această relaţie ambiguă în raport cu cariera teatrală.Atras, dar şi dezamăgit, încoronat de lauri, dar exilat în culisele din care nu poate evada, deschizător de drumuri încadrat în disciplina de fier a arbitrariului şi imprevizibilului.

Teatrul Independent este un edificiu în care Maxudov se pierde, fascinat. Zeci de personaje îl populează, iar stratificarea sa rafinată aminteşte de complexitatea unui cosmos autentic. Stea în jurul căreia gravitează o întreagă lume, Ivan Vasilievici este un Woland rău, ce îl potopeşte pe scriitor cu încercări ce îl strivesc şi îl epuizează. Maniac, autoritar şi vizionar, Ivan Vasilievici este, în cheie tragi-comică, echivalentul neîndurătorului rege care îl nimiceşte pe Molière. Maxudov este neajutorat în această confruntare cu un semizeu proteic, la fel de impenetrabil ca şi Stalin însuşi. Simbolic, vocea ce intervine spre a-i oferi lui Bulgakov exilul său aurit şi groaznic la MHAT este vocea tiranului însuşi. Demiurgul din Teatrul Independent este maestrul ce se joacă cu viaţa făpturii atrase în raza sa de lumină, spre a fi nimicită.

Bulgakov abandonează “Romanul teatral”. Întreaga sa energia este dedicată finalizării textului pe care îl lasă ca mesaj unui mâine ce pare incert, ”Maestrul şi Margareta”. Dar aventurile răposatului Maxudov sunt cu mult mai importante decât un simplu bruion. “Romanul teatral“ este expresia, vitală şi policromă, a geniului bulgakovian, o suită gogoliană plasată în decorul moscovei lui Stalin.