Viața devine mai ușoară odată ce acceptăm că o putem trăi doar odată. Dacă înțelegem că nu avem de unde știi cum să o trăim corect, că nu există o a doua sau o a treia viață în care să ne perfecționăm traitul, doar atunci putem avea parte de pace.
„The unbearable lightness of being”, un film adaptat după opera lui Milan Kundera, și-a găsit calea către marele ecran la doar patru ani după ce fusese publicat romanul. Aflat în exil în Franța, autorul a putut exprima în libertate apăsătoarea dramă care era la acel moment încă în desfășurare în întreaga Europă balcanică, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, lăsând posterității o parte vie a unui trecut mort – o mărturie necesară ca punct de referință când vine vorba în context despre libertate în toate formele ei.
Ceea ce pentru producătorii americani a fost o excentricitate pe care au fost tentați să o adapteze și să o facă digerabilă pentru publicul larg, pentru o parte din europeni a însemnat un capitol imposibil de ignorat pentru multe decenii.
Știam la ce să mă aștept când variantele tinere și proaspete ale lui Daniel Day-Lewis, Juliette Binoche și Lena Olin au început să se desfășoare într-un tango insolubil, urmându-și separat drama unui destin pătat de comunism. Cu toate acestea, de fiecare dată când mă așez să urmăresc un film ce are o vârstă apropiată cu a mea, trebuie să-mi fac curaj, știind că abilitatea mea de a digera va fi pusă la încercare.
Eram curioasă care a fost abordarea în film a unei cărți de o asemenea greutate și am găsit firească ușurătatea cu care scenariul dispune de destinele celor trei, păstrând sexul drept catalizator.
Faptele par de prisos când filosofia fiecăruia dintre noi își are originile în anii copilăriei. E ca și când faptele sunt predestinate, ca și când nu le putem împiedica să se întâmple, chiar și atunci când totul pare o succesiune de coincidențe.
