„El era călăul, el era protectorul; era și inchizitor și prieten” („O mie nouă sute optzeci și patru”).
Inchizitorii sunt omniprezenți în distopiile modernității secolului XX. Modelul livresc la care se racordează toate aceste personaje emblematice este, fără îndoială, cel oferit de Marele Inchizitor, admirabil pus în scenă de controversatul și nihilistul personaj al lui Dostoievski- Ivan Karamazov. Inchizitorii sunt forțele motrice ale lumilor distopice. Discursurile lor, inevitabil prezente în mai toate operele de acest gen, expun persuasiv convingerile instanțelor autoritare, viziunea lor despre lume și, mai ales, despre viitor (mai degrabă un prezent etern, pentru că lumile distopice figurează un sfârșit al istoriei, o încremenire într-un punct în care evoluția este o aporie). Rolul lor este unul pivotal: de a expune fără rest filozofia lumilor totalitare pe care le populează. Alte personaje la fel de tipice pentru universul distopic sunt: ereticul (frumosul învins al utopiei negre; cel care pune în mișcare angrenajul complex al narațiunii dinamice – în opoziție cu spiritul static al clasicei utopii în care prevalează metodele expozitive) și îndoctrinatul.
Acesta din urmă este personajul generic, fără altă funcție decât aceea de a ilustra norma, adecvarea imbecilă la ideologia dominantă; este reprezentantul fără chip al maselor informe, disciplinate până la obediență totală, dezindividualizate, obtuze, perfect manevrabile de către establishment. Acest om fără însușiri nu dispune de aparatul gândirii critice; opiniile sale sunt, fără excepție, împrumutate de la autoritatea supremă- care poate să fie obiectivată în Partid, Fratele cel Mare etc. Acesta este veritabilul automat social de care vorbește Erich Fromm în „Frica de libertate” (1941) – marioneta fără personalitate proprie; instrumentul puterii, ilustrator al conformismului și al supunerii masochiste – cel care, prin supunere totală și adecvare obsecvioasă la dezideratele puterii, face posibilă instalarea confortabilă și durata prelungită (eternă) a dictaturii. Un astfel de personaj este, de exemplu, Parsons, vecinul supraponderal al lui Winston Smith din romanul lui Orwell („O mie nouă sute optzeci și patru”). Parsons este „băiatul bun”,”zelos” (autoimagini), individul tipic care populează lumile utopice. Ca majoritatea semenilor săi, și el face tot ce îi stă în puteri pentru a satisface dorințele perverse ale Partidului. Nu are un spațiu intim, în care să se retragă, și pare să fie extrem de mulțumit de această situație. Nu petrece timpul în singurătate (odioasă în utopie), ci este un animal social ahtiat după activitățile de grup/ședințele de partid/marșuri etc. Nu se revoltă, pentru că nu simte că este neîndreptățit să se revolte. Ia lucrurile așa cum sunt, nu încearcă să le inspecteze resorturile secrete. Nu contestă autoritatea și, cu toate acestea, îi cade victimă. Ilustrare perfectă și (in)voluntară a totalitarismelor reale, în totalitarismul livresc, progeniturile condiționate de stat/educație își trădează părinții biologici (adevăratul părinte este Fratele cel Mare) fără urmă de atașament filial ori de culpabilitate. Unealtă perfect adaptată a sistemului, pseudomartirul Parsons nici măcar nu schițează o umbră de îndoială cu privire la legitimitatea încarcerării sale. În al doisprezecelea ceas, când își presimte condamnarea inevitabilă, continuă să afișeze o nedisimulată mândrie (chiar dacă „tristă”) față de nubila denunțatoare, cea care l-a înregistrat bolborosind lozinci anti-Fratele cel Mare în timp ce dormea. Verdictul este clar: crimăgânditul va fi pedepsit exemplar, iar individul este conștient de propria vinovăție de când pune piciorul în beciurile Ministerului Iubirii. Chiar de iubire este pătruns personajul, care manifestă simptomele celui îndrăgostit de salvatorul său (doar că aici nu este vorba de un veritabil mântuitor, ci de un călău în toată puterea cuvântului): „Categoric că-s vinovat! … Fie vorba-ntre noi, bătrâne, mă bucur că m-au luat până nu mergeam mai departe. Știi ce am să le zic când or să m-aducă-n fața tribunalului? Vă mulțumesc că m-ași salvat până nu era prea târziu.” (George Orwell, „O mie nouă sute optzeci și patru”, Iași, Editura Polirom, 2002, pp. 290-291).
Acest exponent al mulțimii vrăjite de ideologie se prea poate ca, în subconștientul său, să înmagazineze o serie întreagă de sentimente refulate de revoltă la adresa regimului (altfel n-ar spune, în somn, ceea ce își reprimase în starea de veghe), însă procesul de raționalizare (coordonat de aparatul represiv al statului) este atât de eficient, încât deghizează motivațiile actelor conștiente și anihilează orice tentației a rebeliunii. Îndoctrinatul este omul utopiei în sensul pe care i-l atribuie Sorin Antohi: „aseptic, înghețat în cumpănire. Ghidul care ne plimbă prin țările utopiei nu ne poate prezenta excepțiile. Identicul a învins: ca după administrarea tranchilizantelor, ca după brainwashing.”( Sorin Antohi, „Utopica. Studii asupra imaginarului social”, București, Editura Științifică, 1991, p. 202).
Discursurile inchizitorilor trasează principalele coordonate ale utopiei, a cărei victorie absolută asupra istoriei o expun și o celebrează sardonic. În general, inchizitorii sunt călăii autorizați ai establishmentului – cei care expun public crezul instituțional (imuabil), sancționează aspru devierile de orice natură și anunță execuțiile publice (condamnări la anihilare socială/moarte/vaporizare la Orwell și Zamiatin; oprobriu și exil la Huxley). Marii Inchizitori ai antiutopiilor moderne sunt inenarabile personaje terifiante, a căror putere de sugestie se transferă, insidios, din planul inanimat al ficțiunii în acela vulnerabil al reveriilor cititorului angoasat al modernității. Inchizitorul reprezintă o portavoce a ideologiei oficiale (unice), pe care o răspândește în cel mai ortodox spirit. Inchiziția este, de altfel, „o poliție secretă foarte onorabilă – deși limitată de precaritatea tehnologiei (mai cu seamă în domeniul comunicațiilor și de relativa imersiune în afaceri locale, ea e destul de modernă pentru a avea aerul că premerge antiutopica Thought Police.” (Sorin Antohi, op.cit., p. 129)
Cei mai cunoscuți inchizitori ai societăților utopice sunt : Beatty („Fahrenheit 451”), O’Brien („O mie nouă sute optzeci și patru”), Mustafa Mond (Controlorul Mondial în „Minunata lume nouă”). În cazul Artileristului din „Războiul lumilor” se conservă numai funcția de portavoce a schimbărilor utopice anunțate în plin dezastru escatologic. El este mai mult un profet social/evocator al lumii viitoare decât un veritabil inchizitor desprins din totalitarismul (anti)utopic. Figura inchizitorului este una ambivalentă: reprezentant al unei instanțe transcendente, intermediar al numinosului în spațiul contingentului, dar și instanță represivă, agent al terorii terestre. Discursul inchizitorilor se vrea unul epurat de orice reminiscențe ale sacrului, de care este însă suprasaturat. Inchizitorul este profetul social al antiutopiilor autoritare, un profet cu funcția schimbată: din vestitor al catastrofelor viitoare (care vor duce, inevitabil, la mântuirea omenirii), acesta se preschimbă într-un calm enunțător al unor adevăruri confirmate de un prezent etern (viitorul este zona veșnic absentă din utopie – utopia din interiorul utopiei), în care dimenisunea soteriologică a fost preluată de către stat, împreună cu prerogativele unei puteri transcendente.
Inainte de toate, as dori sa felicit autorul pentru interesul manifestat fata de subiect. As avea insa cateva mici observatii.
Nu este tocmai potrivit sa comparam inchizitorul cu cerberul totalitar. Inchizitorul nu este un calau, Inchizitia nu este un tribunal stalinist insarcinat cu apararea doctrinei totalitare a statului. Vanatoare de vrajitoare si eretici, adesea avuta in vedere cand se vorbeste despre inchizitori, a fost savarsita in special de autoritatile laice, in regiuni dezvoltate ale Europei, de regula protestante. Paradoxal, in ciuda faimei pe care o au astazi, inchizitorii, atunci cand au actionat, au facut-o de regula pentru a-i tine pe zelosi departe. Ioan Petru Culianu explica mai bine decat mine de ce tribunalele si teroarea totalitarismului nu pot fi comparate cu Inchizitia. V-as recomanda si cartea istoricului francez Jean Sevillia, Corectitudinea istorica. Sevillia explica bine de ce Inchizitia este altceva decat se crede.
2.