“La nouvelle vague”, îndrăgostirea

“La nouvelle vague” este declaraţia de dragoste făcută acestei stranii, fragile şi fantasmatice arte a cinematografului. O artă aparent fără memorie, în care se toarnă, fabulos, întreaga memorie de imagini şi de sunete a umanităţii. Truffaut, Godard, Chabrol, Rohmer, Rivette şi ceilalţi propun o dialectică jucăuşă şi profundă a asumării acestei tradiţii. Pasul din cluburile de cinefili spre cine-scriitură este firesc şi ţine de puterea irepresibilă de atracţie a imaginaţiei eliberate.

Ce este “ noul val”? Poate tocmai senzaţia de indicibilă, intraductibilă emoţie cu care revezi un pasaj de film, resimţind aceeaşi familiaritate melancolică pe care o încerci în clipele în care te reapleci asupra unui pasaj literar. Moştenirea “noului val” este această capacitate a filmului de a face să se nască mituri urbane, la fel de puternice şi de enigmatice precum cele antice. Mersul camerei de luat vederi între statuile antichităţii este, pentru Godard, la fel de natural ca alunecarea cadrelor pe un bulevard parizian. Insolitul se naşte din puterea de a lua în stâpânire universul, o dată pentru totdeauna.

“La nouvelle vague” înseamnă naşterea unei limbi franceze care nu mai seamănă cu idiomul elegant şi aseptic al marilor ecranizări. Este aceasta o limbă ce evocă libertatea de jocuri de cuvinte a lui Queneau şi poezia stranie a lui Prévert. Când Louis Malle adaptează “Zazie dans la metro”, el redă, în cadrul cinematic, revoluţia fanteziei. Ieşită din ţâţânile gramaticii franceze, limba se alătură camerei în căutarea unui alt liman, luminat de sorii ludici ai calamburului.

“La nouvelle vague” înseamnă revelaţia peisajului care se află în afara decorului înnecat de praf al studiourilor. Contactul nemediat cu lumea care palpită, contactul nemediat cu acest nou tip de frumuseţe urbană care se iveşte din paginile revistelor de modă şi din documentarele de epocă. Şi este, înainte de toate, Parisul însuşi, un Paris care vibrează, iradiază, explodează, uluieşte şi mutilează, un Paris al zilelor, amiezilor şi al nopţilor, un Paris al crimei , un Paris al goanei prin muzee şi al săruturilor furate, un Paris care se aşează peste retină ca un văl parfumat, ca un poster în marginile căruia se poate desluşi strălucirea universului în plină geneză.

“La nouvelle vague” înseamnă feminitatea tandră şi devoratoare, încărcată de un sens al perisabilităţii şi obsedată de farmecul care i se scurge , printre degete, ca într-o clepsidră. Camera se apropie de aceste chipuri şi le conferă lucirea himerică ce nu le mai părăseşte niciodată. Creator sedus de propria creaţie, autorul din “la nouvelle vague” este inseparabil de acest mers feminin inconfundabil, de această patină a surâsului sau a tristeţii. Jeanne Moreau, Anna Karina, Stephane Audran, Brigitte Bardot- pe ecran se înşiră colonadele unui templu al modernilor.

“La nouvelle vague” este semnul acestei tandre şi pasionate reîntoarceri spre cinematograf. Întunericul sălilor de proiecţie este plămada din care se construiesc jocurile de cuvinte, întorsăturile de imagini, tăieturile de cadru şi trailerele iuţi ca un poem suprarealist. Iubirea noastră faţă de film este, în cele din urmă, un ecou al propriei lor iubiri- fără rest, maniacală şi luminoasă.