Lucian Boia-„Primul Război Mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări. „Vinovaţii“ (fragment 1)

no images were found

În 1919, prin Tratatul de la Versailles, Germania a fost declarată răspunzătoare pentru declanşarea războiului, ajungând să poarte singură povara responsabilităţii, odată ce Austro-Ungaria nici nu mai exista (iar Rusia ţaristă se metamorfozase într-o Rusie bolşevică rămasă în afara noului sistem european). La al Doilea Război Mondial – aici nu mai e nici o controversă! – s-a ajuns din pricina politicii agresive a Germaniei naziste. Impactul acestui din urmă război a fost puternic şi retrospectiv, în interpretarea Primului Război Mondial, confirmându-se astfel o agresivitate germană caracteristică. Şi evoluţia anterioară a Germaniei – de la Frederic cel Mare la Bismarck – a fost aşezată în tiparul unei istorii brutale şi agresive. Istoricii germani s-au aliniat acestor interpretări, uneori chiar cu exces de zel: cazul lui Fritz Fischer, autor, în 1961, al unei cărţi care a stârnit vâlvă, Griff nach der Weltmacht, privitoare la scopurile de război ale Germaniei imperiale. Scopuri, evident, agresive şi expansioniste în cel mai înalt grad. La al XXVI-lea congres al istoricilor germani, desfăşurat în octombrie 1964, teza lui Fischer a fost adoptată de o largă majoritate. Dacă înşişi germanii au sfârşit prin a-şi asuma principala vinovăţie, atunci problema ar putea fi considerată închisă. Cine şi de ce să-i mai apere?

Totuşi, dosarul nu s-a închis. Rămâne mereu deschis şi, pe măsură ce se înmulţesc informaţiile şi interpretările, se arată a fi tot mai încurcat. Spre deosebire de germanii de după Hitler, educaţi în spiritul vinovăţiei, germanii din perioada interbelică nici nu voiau să audă de vinovăţia ţării lor, îi considerau agresori pe „ceilalţi“. Chiar să nu fi avut nici o fărâmă de dreptate?

Să derulăm încă o dată evenimentele şi să privim de data aceasta cu mai multă atenţie spre toţi actorii dramei. Actul întâi: Serbia versus Austro-Ungaria. Interpretarea total defavorabilă Austro-Ungariei porneşte mai întâi de la minimalizarea atentatului de la Sarajevo (un incident care n-ar fi fost chiar atât de grav), însă se bazează îndeosebi pe valorizarea proiectului sârbesc şi devalorizarea modelului austro-ungar. A lua partea Serbiei înseamnă a opta pentru statul naţional (deşi Iugoslavia nu avea să fie chiar un stat naţional, ci o federaţie de naţiuni, cu una dintre ele în poziţie privilegiată). Înseamnă mai ales a considera că formula imperială multinaţională era depăşită şi condamnată de istorie. Fireşte, Austro-Ungaria, şi mai ales Ungaria nu erau un model de egalitate între naţionalităţi. Privind însă nu fix la 1914, ci în perspectivă istorică, nici Iugoslavia nu avea să fie chiar un model; dimpotrivă! Cel puţin, masacrul recent de la Sarajevo nu poate fi pus tot în seama monarhiei austro-ungare. Inutil să căutăm în acest conflict Dreptatea, una singură. Au fost „dreptăţi“ diferite şi concurente.

Monarhia habsburgică venea dintr-o epocă anterioară fenomenului naţional; nu reuşise să se adapteze prea bine noii etape istorice, Austria prezentându-se ca un conglomerat de provincii, cu compoziţie etnică diferită de la una la alta, iar Ungaria încercând să adopte, fără succes, modelul francez al „naţiunii politice“, ceea ce presupunea în final asimilarea celorlalte etnii, în timp ce ar fi fost mai firesc să testeze o formulă multinaţională. Dar nici „statul-naţiune“ nu reprezenta, aşa cum s-a putut crede, la 1914 sau la 1918, ultimul cuvânt al istoriei; ne dăm astăzi seama prea bine (toate fazele istorice sunt, până la urmă, „tranzitorii“). Aşadar, Serbia îşi avea proiectul său, după cum şi Austro-Ungaria îşi avea dreptul său la existenţă, cel puţin din propria perspectivă. Dar şi dintr-o perspectivă europeană mai largă, ca un element important al echilibrului de putere de pe continent. Şi chiar, în spiritul filozofiei naţionale, ca o posibilă viitoare confederaţie de naţiuni egale. Din punctul său de vedere, monarhia n-a făcut decât să se apere, exagerând poate (iarăşi, „reprezentarea“ în raport cu realitatea) intenţiile şi posibilităţile Serbiei. Nu era însă numai Serbia, era şi Rusia.

În mod curios, Rusia a rămas multă vreme în umbră în discuţia privitoare la cauze şi responsabilităţi, desigur şi fiindcă războiul, început cu ea, s-a terminat fără ea. Nu era totuşi o biată ţărişoară inofensivă, ci imperiul cel mai întins şi mai hrăpăreţ pe care l-a cunoscut istoria modernă. Ţelul său geopolitic major rămăsese, spre sud, distrugerea Imperiului Otoman şi instalarea controlului rusesc asupra Constantinopolului şi strâmtorilor (solicitare acceptată de franco-britanici în martie 1915). Rusia era preocupată totodată de influenţa sa în Balcani, unde putea miza pe solidaritatea slavă şi ortodoxă; cum Bulgaria se orientase spre Germania, pionul său principal în regiune rămânea Serbia. Un interes maxim pentru Rusia îl prezenta şi posibilitatea dezmembrării Austro-Ungariei; se întrevedea o extindere spre vest a influenţei ruseşti, odată ce bariera austro-ungară ar fi dispărut, iar popoarele „eliberate“, în mare măsură, erau de origine slavă (ceea ce avea cu adevărat să se petreacă după cel de-al Doilea Război Mondial).

Îndată ce Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, Rusia a decretat mobilizarea generală. Cam mare totuşi interesul pentru Serbia, şi deloc dezinteresat! Ţarul ar fi dorit o mobilizare parţială, care să arate fără echivoc că scopul urmărit nu e un război general, ci o acţiune limitată, împotriva Austro-Ungariei. I s-a explicat că nu e posibil, nu se putea face mobilizarea doar pe jumătate. Sunt istorici, precum Jean-Jacques Becker, care consideră că acesta a fost momentul de „neîntoarcere“. Austro-Ungaria, deşi declarase război, încă nu mobilizase. A mobilizat imediat după ordinul rusesc de mobilizare. Fără mobilizarea rusă, s-ar fi putut încă spera în limitarea conflictului la un duel între Austro-Ungaria şi Serbia (nici nu era măcar sigur că ar fi fost în favoarea Austro-Ungariei) sau chiar la un arbitraj european care ar fi evitat războiul.

Mobilizarea rusă a pus imediat în mişcare Germania, ţara cea mai puternică din Europa. S-a susţinut că era şi cea mai expansionistă, ceea ce nu e deloc sigur. Era însă cu siguranţă cea mai temătoare.

Lucian Boia,”Primul război mondial.Controverse, paradoxuri, reintrepretări”, Humanitas, Bucureşti, 2014

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *