Context şi receptare
Receptarea recentă a articolelor politice ale poetului naţional este o mostră de corectitudine politică aplicată, evident, retroactiv şi generatoare de suprainterpretări. Lucian Boia, istoricul care şi-a făcut un scop din identificarea şi demontarea imaginilor mitoide din istoria naţională, trage un semnal de alarmă: „Nu poate fi judecată istoria de atunci exclusiv cu normele noastre de astăzi.” (Lucian Boia despre antisemitismul românesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică, în „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, p. 283) Este evident că antisemitismul economic şi ideologic, vizibil în câteva articole politice eminesciene, nu are nimic în comun cu persecuţiile evreilor de-a lungul tenebrosului Ev Mediu sau cu ororile, de neanticipat, puse în scenă pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial. Evreul imaginarului eminescian este un simbol al alterităţii radicale, corolar al unei xenofobii programatice şi profilactice, inteligibilă în contextul secolului al XIX-lea, supranumit secolul naţiunilor. Spre deosebire de perioada actuală, în care accentul s-a deplasat, cel puţin în teorie, de la majoritar la minoritar, în secolul al XIX-lea, în contextul consolidării naţiunilor, funcţiona, în primul rând, principiul autoimpus al omogenităţii şi unităţii interne.
Cu acest Hintergrund naţionalist, este explicabil recursul la imaginarul popular, de unde sunt descărcate imagini ancestrale ale străinului periculos, acel hospes hostis generator de angoase naţionale despre care scrie și Oișteanu. Evreul este, aşadar, la Eminescu, etalonul alterităţii absolute, agent al răului (puterile străine), abil infiltrat în economia Principatelor Unite. Receptarea unei etnii minoritare ca depozitar al atributelor ce ţin de alteritatea radicală porneşte de la mai multe complexe şi frustrări naţionale, organizate sub formă mitoidă şi securizate în imaginarul naţional. Printre cele mai active şi mai productive mituri se numără mitul cetăţii asediate, acela ancestral al străinului duşman, obsesia conspiratorului alogen din interiorul ţării ori aceea a conspiraţiei organizate în afara teritoriului naţional. Aceste nuclee semantice persistă şi sunt reactivate permanent în cadrul imaginarului popular, de unde migrează în imaginarul cult al operelor literare sau, în acest caz, în proza publicistică a lui Eminescu. Circulaţia obsesiilor din spaţiul culturii populare în acela al literaturii culte nu le atenuează, ci le sporeşte impactul prin învestirea cu prestigiul personalităţilor, contribuind la proliferarea lor rapidă înapoi în societatea care le-a generat: „clişeul – după ce a trecut din mediul cultural tradiţional şi rural în cel cult şi urban – a fost reformulat, reactivat, ideologizat, multiplicat prin presă şi retransmis cu o forţă înzecită în spaţiul cultural care l-a generat.” (Andrei Oișteanu, „Imaginea evreului în cultura română”, pp.14-15) Fenomenul, numit de Andrei Oişteanu feedback cultural, este identificabil în operele politice ale lui Mihai Eminescu şi în impactul lor asupra contemporanilor, dar şi asupra generaţiilor care vor urma.
Naţionalism și conjectură
„Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Aut sit ut est, aut non sit.” (Mihai Eminescu, Dacă în timpul guvernului conservatorilor…, în Opere politice, p. 21)
Articolele politice eminesciene mustesc de patriotism şi idealuri naţionale. Printre dezideratele poetului-publicist enumerăm: unitate şi uniformitate (religioasă şi lingvistică) a tuturor românilor, omogenitate, solidaritate internă şi coalizare a forţelor naţionale atât împotriva elementelor disturbatoare din interiorul cetăţii, cât şi faţă de puterile străine (mai ales faţă de Acţiunea izraelită, instanţă conspiraţionistă şi defăimătoare care ameninţă din exterior fragila cetate românească). Scriitorul devine astfel cel ce ascultă şi consemnează, mai degrabă vox populi, decât vocea egocentrică a individualităţii: „E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău e produsul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor şi trebuinţelor existente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndreptaţi de cugetarea şi trebuinţele poporului nostru, nu de-ale noastre proprii, percepute poate de la străini, ne vom lăsa conduşi de curentul ideilor naţiunii şi nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.” (Mihai Eminescu, „Domnului Dumitru Brătianu”, în „Opere politice”, p. 11)
Naţionalismul eminescian, reinterpretat, prin filtre diferite, de legionari, comunişti, teoreticieni ai politically correctness ş.a., este, pe de o parte, un efect al iubirii faţă de patrie (cu inferenţa ei logică: ura faţă de străini: „jidovi”, „grecotei”, „bulgăroi”), pe de altă parte al contextului istoric de legitimare a unui stat în faţa propriilor cetăţeni şi în faţa puterilor lumii (câteva elemente istorice potenţează, după cum se ştie, naţionalismul acestei epoci: Unirea Principatelor Române, Războiul de Independenţă, discuţiile pe marginea legii fundamentale, dezideratele de multe ori ingrate ale marilor puteri europene şi inmixtiunea acestora în chestiunile sensibile de politică internă etc.). Naţionalismul se constituie, în cadrul articolelor politice, într-un sistem viabil şi funcţional, grefat pe ideologia conservatorilor şi compus din două planuri numai aparent ireconciliabile: acela pozitivist, care presupune racordarea permanentă la datele concrete, din imediatul istorico-politic, şi, simultan, la datele mai puţin palpabile din imaginarul tradiţional, de unde sunt descărcate imagini percutante, fără legătură directă cu realitatea istorică. Nota distinctivă a scrierilor politice eminesciene este dată tocmai de balansul neîntrerupt între aceşti doi poli: acela al contingentului (informaţii punctuale, date precise, caracter obiectiv) şi cel al imaginarului supraistoric, din care se decantează aversiunea societăţilor tradiţionale faţă de străinul din interiorul cetăţii (mai periculos, fiindcă este mai aproape) ori din afara ei: „ceea ce produce spectaculos novator conservatorismul eminescian este alianţa între judecata sociologică şi violenţa acuzei etnice, integrată unei dialectici a denunţării străinului.” (Ioan Stanomir, „Reacţiune şi conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian”, p. 30)
Scenariul imagologic, în care evreul imaginar este învestit cu toate atributele alterităţii maligne, îndepărtându-se, progresiv, de referentul său real, este plasat într-un prezent anarhic (omniprezent în recuzita retoricii naţionaliste), dispus antitetic faţă de un trecut glorios imemorial, cu rădăcini până în Dacia mitică. Reculul temporal până în proximitatea Daciei, o recurenţă a textelor poetice şi a publicisticii eminesciene, se explică prin nevoia acută de a fundamenta crezul naţionalist, de a-l legitima istoric şi mitic. Se impune o detaşare faţă de prezentul în criză, reprezentat uneori de fatidicul an 1848 al deschiderii fără discernământ a liberalilor către valorile occidentale, străine celui mai profund spirit autohton. Dacia lui Eminescu „imaginează o lume primordială, a-istorică, exprimând, întocmai altor incursiuni ale poetului în trecut, un ideal de regresiune, nostalgia începuturilor aflate sub semnul vârstei de aur. Se află aici, încă nu suficient închegat, punctul de plecare al unei mitologii naţionale, expresie a fondului naţionalist şi autohtonist al ideologiei poetului, care avea să trezească ecou mai ales în naţionalsimul şi autohtonismul generaţiilor următoare.” (Lucian Boia, „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, p. 156) Naţionalismul eminescian reconstruieşte trecutul din nevoia de a-şi legitima ideologia, opunând accelerării reformatoare lentoarea tradiţiei şi prezentului distopic utopia vârstei de aur. Antisemitismul publicisticii eminesciene trebuie plasat, aşadar, în contextul crezului naţionalist şi conservator al poetului, reprezentativ pentru o mare parte a intelectualităţii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi cu rădăcini solide în antisemitismul popular. Imaginea generică a evreului reuneşte, stereotipuri şi clişee din imaginarului tradiţional şi din discursul politic al vremii.
Facticitate și scenariu imagologic
Potențialul de subversivitate inerent argumentației eminesciene rezidă, fără îndoială, în seducția lingvistică, și mai ales în atenta și abila manipulare a datelor istoriei concrete. Contextul abundă în pretexte sociale și economice, apte să incite la chemarea neamului evreiesc la judecată. În recentul său eseu „De ce este România altfel”, Lucian Boia atrage atenția asupra contribuției incontestabile a evreilor (și a altor străini, bineînțeles) la apariția și dezvoltarea României moderne, subliinind, totodată, că: „Imigrarea evreilor (veniți din monarhia habsburgică, din Galiția în principal, și din Rusia) se intensifică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și rămâne la o cotă ridicată pe parcursul secolului al XIX-lea. Meseriași și negustori, se așază în primul rând în orașele din Moldova, în unele dintre ele ajungând chiar majoritari (inclusiv la Iași, spre 1900); sunt destul de numeroși și în Muntenia: 13% din populația Bucureștiului, în preajma Primului Război Mondial.” („De ce este România altfel”, pp. 18-30).
Facticitatea pune în mișcare, și în acest caz, angrenajul complex al imaginarului colectiv. Contribuțiile pozitive la economia precară a țării (evreii sunt prezenți, în pondere extrem de ridicată, în domenii precum industria și comerțul sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX) sunt trecute cu vederea atât de poetul național, cât și de marea parte a contemporanilor săi (și de ai noștri, de ce să nu recunoaștem). Realitățile economice sunt convertite în tot atâtea pretexte pentru marginalizarea și discriminarea evreului, după model occidental (prin reactivarea componentei antisemitismului teologic), dar și balcanic (modelul antisemitismului slav, cel mai bine surprins în metaforica tragere de perciuni importată din Rusia – emblemă a umilinței și a umilirii rasei și componentă a antisemitismului biologic). Păcatul imagologic pe care îl comite Eminescu în articolele sale politice este, așadar, acela al coroborării și refuncționalizării unor informații banale, până la semantizarea lor într-un scenariu extrem de convingător, în care teoria conspirației se combină cu acuza inchizitorială (evreul responsabil de uciderea mântuitorului) și cu sociologia apocaliptică (evreul care, prin simpla sa prezență pe teritoriul națiunii abia ivite, este responsabil, fără știrea sa, de scăderea natalității românilor pur-sânge). Evreul devine, ca în atâtea alte rânduri trecute, prezente și viitoare, chintesența răului, prototipul alterității absolute, responsabilă de toate neregulile sociale și politice, fapt care legitimează cu prisosință încadrarea sa ca cetățean de grad secund. Publicistul conchide, în acest sens: „să nu crează cineva că există în lume vreo putere care de dragul evreilor va pune în mișcare vreun soldat, că se vor primejdui oasele unui singur creștin pentru această rasă desprețuită din adâncul inimei de toate popoarele europene.” (din articolul lui Eminescu „Roadele demagogiei noastre”) În alt articol este formulată interogația retorică: „Care însă din puterile europene ar fi plecată de a sacrifica un singur soldat pentru evrei?” Este postulată, așadar, o ierarhizare necesară și efectivă a raselor, în care evreii ar ocupa un loc inevitabil marginal.
Prezența evreului în cetate reprezintă un pericol iminent, mai ales sub spectrul amenințării permanente din partea instituției conspiraționiste și defăimătoare Acțiunea izraelită (nomina odiosa!). Numai prin confecționarea unui astfel de scenariu determinist se explică criza generată de dezideratul formulat de marile puteri occidentale, acela al modificării articolului 7 al legii fundamentale din 1866. Acest articol condiționa, se știe, cetățenia română de apartenența la rituri creștine. Modificarea, în anul 1879, a acestui articol, deschidea, firește, și necreștinilor calea cetățeniei românești. Iată cum se traduce, istoric, proverbiala toleranță religioasă a românilor. O banală și necesară distincție între chestiunile laice și religioase, forțată numai de împrejurările istorice și de imperativul lansat de europeni, generează, la Eminescu, o meditație angoasantă asupra efectelor dezastruoase ale masivei imigrații evreiești. În țările de proveniență, evreii și-au jucat rolul de corupători până la capăt, generând ostracizarea lor permanentă (explicație superficială și denaturată a motivelor pentru care evreii au migrat în Moldova secololului al XIX-lea): „[…] Iată efectele libertății în țări ca Galiția și Bucovina. […] sărăcia, exproprierea și ruinarea clasei muncitoare în folosul unui mic număr de uzurari, prin aceasta micșorarea mijloacelor de venit și de putere a statului, apoi că Izraelul este [cel] care exercită practica uzurară, în fine corumperea conștiinței dreptului și a moralei publice.” (M. Eminescu în volumul Chestiunea evreiască, p. 25) În logica aceasta, evreii, responsabilii decăderii țărilor din care au fost surghiuniți în plaiul moldovenesc, vor comite, odată încetățeniți, aceleași grave crime față de națiunea adoptivă: „Descrierea de mai la vale a urmărilor uzurei în România credem că va face pe orice român să gândească de zece ori înainte de a zice un cuvânt în chestiunea izraelită. Dacă cu efectele produse de domnia libertății se va combina apoi și libertatea deplină de daraveri a evreilor, rezultatul final va veni atât de curând încât chiar d. Brătianu ar ajunge să-și vază faptele mânilor sale, pieirea României.”
Evreul imaginarului eminescian este extrem de persuasiv prin grefarea structurii imagologice pe datele unei istorii reale. Potențialul de instigare la ura de rasă nu este exclus de racordarea la dimensiunea empirică, factică. Fotografia evreului din articolele politice este, de fapt, un palimpsest care suprapune, până la indiscernabil, statistici și informații juste, dar și clișee/stereotipuri antisemite, provenite atât din cultura populară, cât și din imaginarul cult al literaturii epocii.
Imagini ale evreului
Unicul studiu dedicat imaginilor evreului în cultura română i se datorează lui Andrei Oișteanu, cel care, de altfel, lansa și invitația sondării imaginarului politic eminescian în vederea surprinderii heteroimaginilor evreului, în opoziție cu autoimaginile românului generic, învestit exclusiv cu atribute conotate pozitiv (toleranță religioasă, ospitalitate, xenofilie- ca iubire aproape patologică față de străini etc.). Uneori parțial, alteori total, imaginile evreului eminescian se regăsesc în tipologiile surprinse de Oișteanu. Astfel, evreul cămătar (uzurar în terminologia eminesciană), evreul negustor și evreul cârciumar (care otrăvește băuturile) își dau mâna întru pieirea României.
Imaginile sunt dispuse maniheist și jalonează întreaga argumentație eminesciană. Românul este ospitalier, xenofil și tolerant mai ales în ceea ce privește alte credințe decât cea creștină. Publicistul admite și susține cu convingere: „intoleranța religioasă n-a existat niciodată în România. Acest considerat este de prisos, pentru că-l știu nu numai copiii, ci până și Alianța izraelită, căreia nu-i place a-l ști. E dar curat zadarnic de a repeta acest adevăr pentru a suta oară. Catolici, protestanți, calvini, armeni, lipoveni, turci și în fine evrei, toate confesiile creștine și necreștine, posibile și imposibile, s-au bucurat pururi de cea mai mare toleranță religioasă pe pământul nostru.” Afirmația nu este, însă, confirmată și de Zeitgeist, care este extrem de polarizat ideologic și de inflamat la gândul modificării constituției în favoarea necreșinilor. Prin toleranță se înțelege, așadar, doar absența discriminării fățișe pe criterii de etnie, nicidecum o tratare egală și corectă a evreimii. Este o chestiune de timp până când această proverbială toleranță religioasă a românilor proaspăt înființați ca națiune să se convertească, de data aceasta în subtil acord cu fenomene similare din Occident, într-o crasă și durabilă xenofobie, sublimată în doctrina legionarilor, cu prelungiri până în naționalismul militant al lui Ceaușescu (aici, fenomenul interbelic este inversat; din subiect predilect al disputelor ideologice, evreul devine pretext pentru tăcere; numele său se evaporă din operele literare și simpla mențiune a acestei etnii devine tabu) (vezi studiul lui Oișteanu).
Antisemitismul eminescian este, cel mai probabil, legitimat de un context istoric tulburat, în care abia ivita Românie era, cel puțin aparent, în pericolul desființării sale prin imixtiunea străinilor. Că, în realitate, străinii au făcut mai mult bine țării decât s-a recunoscut îndeobște este pe cale să devină o evidență istorică. Rațiunile fiziocrate și economice ale unui antisemitism conjunctural sunt dublate și adâncite de încrucișările cu imaginarul popular occidental, care mustește în reprezentări deformate ale evreului otrăvitor al fântânilor și ucigaș al copiilor creștinilor. În această fertilă contaminare rezidă plasticitatea și persuasivitatea argumentației eminesciene, uzitată, pe rând, de toți cei care au vrut să-și legitimeze, ulterior, ideologia xenofobă, de la contemporanii conservatori la legionarii interbelici și chiar la epoca de aur a comunismului ceaușist.
