Ea scoase prin somn un geamăt slab.
La picioarele celuilalt pat, el, aşezat pe divan, citea sub conul de lumină al unei lămpi de noapte. Ridică privirea. Ea fu străbătută de un mic fior, scutură din cap, ca şi când ar fi vrut să scape de ceva, deschise ochii şi-l fixă pe bărbat cu o expresie de stupoare, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Apoi zâmbi uşor.
— Ce e, dragă?
— Nimic, nu ştiu de ce simt un fel de nelinişte, de teamă.
— Eşti puţin obosită de călătorie, aşa e întotdeauna, şi apoi ai puţină temperatură, nu te necăji, mâine dimineaţă n-o să mai ai nimic.
Ea tăcu preţ de câteva secunde, fixându-l mereu cu ochii larg deschişi. Pentru ei, care veneau de la oraş, tăcerea bătrânei case de ţară era de-a dreptul exagerată. Un bloc ermetic de tăcere care părea să ascundă înlăuntrul lui o aşteptare, ca şi cum zidurile, grinzile, mobilele, totul şi-ar fi ţinut răsuflarea.
Apoi spuse, liniştită:
— Carlo, ce se întâmplă în grădină?
— În grădină?
— Carlo, te rog, dacă tot te-ai ridicat, te rog, uită-te puţin afară, căci mi se pare că…
— Că ar fi cineva? Ce idee! Cine ai vrea să fie în grădină acum? Hoţii? Şi râse. Hoţii au lucruri mai bune de făcut decât să dea ocol unor cocioabe ca asta.
— Te rog, Carlo, uită-te puţin.
El se ridică, deschise geamurile şi obloanele, privi afară şi rămase surprins. După-masă fusese furtună şi acum, într-o atmosferă de-o puritate neverosimilă, o lună aproape plină lumina extraordinar grădina, neclintită, pustie şi tăcută, fiindcă greierii şi broaştele fac parte integrantă din tăcere.
Era o grădină foarte simplă, făcută dintr-o pajişte netedă cu o alee de pietriş alb formând un inel, desprinzându-se în raze, şi numai împrejur era mărginită de straturi cu flori. Dar era grădina copilăriei lui, o dureroasă părticică din viaţa sa, un simbol al bucuriilor pierdute, şi întotdeauna în nopţile cu lună părea să-i vorbească prin aluzii pasionate şi indescifrabile. La răsărit, opusă luminii şi de aceea neagră, o barieră de carpeni străpunsă de luminişuri arcuite, la sud un desiş pitic de merişor, la nord scara care ducea la grădina de zarzavat şi clădirea romantică a grânarului, la apus casa. Totul se odihnea în felul acela inspirat şi minunat în care natura doarme sub lună şi pe care nimeni n-a reuşit vreodată să-l explice. Cu toate acestea, ca întotdeauna, spectacolul îi provoca o sfâşiere profundă, ca în faţa unei frumuseţi expresive pe care el, desigur, putea s-o contemple, dar pe care n-ar fi putut niciodată să şi-o însuşească.
— Carlo, strigă Maria din pat, neliniştită, văzând că el stă acolo nemişcat să privească. Cine este?
El închise fereastra, lăsând obloanele deschise, şi se întoarse.
— Nu-i nimeni, draga mea. E o lună uimitoare. Niciodată n-am mai pomenit o asemenea linişte.
Se întoarse să se aşeze pe divan şi-şi reluă lectura.
Era unsprezece şi zece.
Chiar în clipa aceea, la extremitatea de sud-est a grădinii, în umbra proiectată de carpeni, capacul unui chepeng disimulat printre ierburi începu să se ridice treptat, dând la iveală deschizătura unei galerii ce se pierdea sub pământ. Dintr-odată, o făptură îndesată şi negricioasă ieşi de-acolo şi se porni să alerge cu o repeziciune frenetică în zigzag.
Prins de o tulpină, un pui de cosaş se odihnea, fericit, tânărul lui abdomen verde palpita cu graţie în ritmul respiraţiei. Ghearele păianjenului de pământ i se înfipseră cu furie în torace, sfâşiindu-l. Trupşorul se zbătu, făcând să zvâcnească lungile picioare posterioare, însă numai o singură dată. Oribilii cleşti apucaseră să desprindă capul şi acum se afundau în burtă. Din rupturi ţâşni sucul abdominal, pe care ucigaşul se puse să-l sugă lacom.
Absorbit de demonica voluptate a înfruptării, nu băgă de seamă la timp o gigantică făptură neagră care se apropia de el pe la spate. Haţ. Strângându-şi încă victima în gheare, păianjenul dispăru pentru totdeauna în gâtlejul broaştei râioase.
Dar totul, în grădină, era divină pace şi poezie.
O siringă otrăvită se înfipse în pulpa moale a unui melc care se deplasa spre grădina de zarzavaturi. Reuşi să mai parcurgă doi centimetri, cu capul învârtindu-i-se, apoi îşi dădu seama că piciorul nu-l mai asculta şi că e pierdut. Deşi i se împâclea treptat cunoştinţa, simţi mandibulele larvei care-l atacase cum îi smulg cu furie hălci de carne, scobind caverne atroce în frumosul lui trup gras şi elastic de care era atât de mândru.
În ultimul zvâcnet al infamei agonii mai avu încă vreme să constate, cu o rămăşiţă de satisfacţie, că larva care-l atacase fusese străpunsă de un păianjen-lup şi sfâşiată într-o clipită.
Ceva mai încolo, o graţioasă idilă. Cu lanterna sa sclipitoare aprinsă la maximum, un licurici zbura în jurul nemişcatei străluciri a unei muieruşti foarte atrăgătoare, tolănită leneş pe o frunză. Da sau nu? Da sau nu? Se apropie de ea, încercă s-o mângâie, ea îi îngădui. Zbuciumul dragostei îl făcu să uite ce infern putea să fie o pajişte într-o noapte cu lună. Tocmai când îşi îmbrăţişa femeia, un cărăbuş auriu îi spintecă pântecele cu totul, sfâşiindu-l dintr-o parte în alta. Micul său felinar continua să palpite, întrebând da sau nu, iar tâlharul îl şi înghiţise pe jumătate.
În vremea aceea se petrecu o sălbatică agitaţie la o distanţă nu mai mare de o jumătate de metru. Dar fu o chestiune de secunde. De sus căzu fulgerător ceva enorm şi moale. Broasca râioasă de adineauri simţi o fatală zvârcolire în spinare, încercă să se întoarcă. Dar se şi înălţa în aer în ghearele unei bătrâne cucuvele.
Dar dacă priveai, nu se vedea nimic. Totul, în grădină, era poezie şi pace divină.
Această kermesse a morţii începuse la căderea serii. Acum era în culmea freneziei. Şi avea să continue până în zori. Pretutindeni masacru, ucidere, supliciu. Scalpeluri care desfundau cranii, harpoane care retezau picioare, scoteau solzi şi se înfundau în viscere, cleşti care smulgeau carapace, stilete care străpungeau, dinţi care tocau, ace care inoculau otrăvuri şi anestezice, fire care capturau, sucuri erozive care lichefiau sclavii încă vii. De la cei mai mici locuitori cuibăriţi prin pătura de muşchi, rotifere, tardigrade, amibe, tecamibe, până la larve, păianjeni, cărăbuşi, miriapode şi tot aşa, mai sus, până la şopârle, scorpioni, broaştele râioase, cârtiţe, bufniţe, nenumărata armată a ucigaşilor la drumul mare se dezlănţuia în măcel, masacrând, torturând, sfâşiind, spintecând, devorând. Ca şi cum, într-un mare oraş, în fiecare noapte, zeci de mii de ucigaşi însetaţi de sânge şi înarmaţi până-n dinţi ar ieşi din vizuinile lor, ar pătrunde în case şi ar gâtui lumea în somn.
Pe neaşteptate, jos, în grădină, tace acel Caruso al greierilor, lovit mortal în cap de o cârtiţă. Se stinge, lângă tufiş, lămpiţa unui licurici sfărâmată de muşcătura unui cărăbuş. Se pierde într-un suspin cântecul broaştei înghiţite de un şarpe de apă. Şi fluturaşul nu mai vine să se izbească de geamurile ferestrei luminate; cu aripile rupte cu brutalitate, el se zbate închis în stomacul liliacului. Pentru mii şi mii de creaturi ale lui Dumnezeu, somnul nocturn al unei grădini de treizeci de metri pe douăzeci înseamnă teroare, spaimă, distrugere, agonie, moarte. Şi acelaşi lucru se petrece şi pe câmpiile din jur, acelaşi lucru e şi dincolo de munţii care strălucesc cu reflexe sticloase în lumina lunii, palizi şi misterioşi. Şi pe întreaga suprafaţă a pământului e la fel pretutindeni, de cum coboară noaptea: exterminare, nimicire, ucidere. Şi când noaptea se destramă şi soarele apare, un alt măcel începe, cu alţi asasini de drumul mare, dar cu o cruzime egală. Aşa a fost de când e lumea lume şi aşa va fi în vecii vecilor, până la sfârşitul lumii.
Maria se agită în pat, rostind vorbe fără legătură şi înţeles. Apoi din nou deschide ochii mari, speriată:
— Carlo, de-ai şti ce vis cumplit am avut, am visat că aici afară era omorât cineva.
— Ei, încearcă să te linişteşti, draga mea, că vin şi eu acum să mă culc.
— Carlo, nu te supăra, dar iar am senzaţia aceea stranie, cum că afară în grădină s-ar întâmpla ceva.
— Oare ce-ţi trece prin cap?
— Nu-mi spune nu, Carlo, te rog, dar zău că aş vrea să te uiţi puţin afară.
El clatină din cap şi zâmbeşte. Se ridică, deschide geamurile şi priveşte.
Lumea zace într-o linişte nemărginită, inundată de lumina lunii. Acelaşi sentiment de vrajă, aceeaşi tainică nelinişte.
— Dormi liniştită, draga mea, nu e nici ţipenie, n-am văzut niciodată atâta pace.
Din volumul Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri, Dino Buzzati, Traducere din limba italiană şi note de Florin şi Mara Chiriţescu (Polirom, 2013, colecţia Top 10+)
