Reflecţii pe marginea marginii

Care este cel mai depărtat loc de Centru din România? Cred că putem cădea de acord asupra noţiunii de „centru”, el este reprezentat de capitala unei ţări, în cazul României, Bucureştiul. centrul ei este Bucureştiul. După Unirea din 1859, Iaşul din capitală devenea un oraş provincial. În scurt timp, intelectualii ieşeni şi printre ei scriitorii urbei au simţit că oraşul lor s-a îndepărtat, a devenit deodată mai mic. Totodată, au înţeles că pentru a ajunge la Centru trebuie să-l abandoneze şi să ia drumul Bucureştiului, că miza s-a mutat acolo, în capitală, unde se face şi se desface totul. Fosta capitală a Moldovei cu parfumul ei aristocratic, martora apariţiei Junimii, la vremea ei reprezentând avangarda culturală şi a prestigioasei reviste Convorbiri literare devenise un oraş crepuscular, în definitiv o margine, cum îl înregistrau în câteva decenii o serie de scriitori de la Dimitrie Anghel care-i evoca stingerea în Fantome la Ionel Teodoreanu care-i realiza un portret spectral în Masa umbrelor. Nu cea mai îndepărtată, desigur.

Realitatea este că totul în raport cu Centrul constituie Marginea. Prin urmare, există un singur Centru, dar mai multe margini. Care este atunci cea mai îndepărtată margine faţă de Centru? Am în minte nu doar cezarpetresciene oraşe patriarhale, dar şi mici sateliţi ai lor încercuiţi fie de căldura prăfoasă a verii, fie de zidul de gheaţă al iernii. Acolo viaţa parcă îşi opreşte respiraţia, ele devin imemoriale „locuri unde nu s-a întâmplat nimic”. Dacă ar trebui să vorbim nu doar de oraşe, ci de regiuni cu capitalele lor, „competiţia” pentru cea mai îndepărtată margine ar deveni una interesantă. Probabil că Oltenia cu capitala ei Craiova şi-ar disputa acest titlu cu Dobrogea cu cel mai mare port, oraşul Constanţa. Sau poate mă înşel. Dobrogea în sine era o margine a Imperiului Otoman, prăfuită şi exilată nu doar din istoria glorioasă a imperiului, dar chiar şi din decadenţa sa. A ajuns în posesia României în urma Războiului de Independenţă şi nu a fost dorită, spre deosebire de Basarabia confiscată samavolnic de ruşi. Era prin excelenţă marginală această provincie a nimănui, şi francezii care explorau acest teritoriu în secolul XIX, îl descopereau fascinaţi ca ultimul loc cu adevărat sălbatic, virgin din Europa. În plus, niciunde ca în Dobrogea nu ai sentimentul că lumea se încheie brusc. Ea se termină în mare, bariera pe care doar corăbierii ştiu să o treacă.

Ultima Thule, Finis Terrae şi saltul în gol. Marginea aceasta cu vecinătatea lichidă a infinitului marin este tulburătoare. De aici visul îşi ia zborul odată cu păsările marine, visul călătoriilor care încep aici. Mă gândesc că eforturile fiecăruia dintre cei care vor să se afirme la Centru sunt inevitabil orientate către interior, către uscat. Un Centru îl vezi închis în inima continentului, în inima teritoriului. Sigur, aceasta ţine mai degrabă de geografia imaginară a oricărui Centru şi nu de geografia sa reală. Marginea este lichidă, fluidă, mareică, Centrul este mereu fixat, este cetatea de pe stâncă dominând împrejurimile precum burgurile germane. Însă marginea lichidă a mării sau oceanului este o deschidere întotdeauna ambiguă, ea reprezintă exemplar evazionismul Marginii. Din Margine evadezi cu un efort uneori considerabil de a te desprinde.

Trebuie să spun că mă fascinează cultura marginii, nu dintr-un impuls pios sau dintr-o proastă mândrie locală. Ah, nu sunt local, marginal aşa cum nu sunt centrist. Dar dacă nu sunt la Margine şi nici în Centru atunci unde sunt sau unde aş vrea să fiu? Cred că trăiesc mai degrabă în intermundii, sunt pe drum. Ştiu că şi teritoriul imaginar al Marginii este greu de cadastrat, este greu de cartografiat, spre deosebire de Centru, locul unde aşezi vârful compasului cu care vei trage cercuri din ce în ce mai depărtate. În romanul Groapa, Eugen Barbu încerca să configureze o lume de marige, cea mai apropiată margine de capitală, suburbiile ei. Marginea este mereu neclară, se dilată mereu, unduieşte retractilă şi difuză. Uneori e mai aproape, alteori e mai departe. Am reflectat la efortul de a scoate din anonimat Marginea şi îmi vine în minte rizibila republică de la Ploieşti. Caragiale a ironizat cât a putut evenimentul, – vezi momentele Grand Hôtel „Victoria Română” sau Boborul – i-a sesizat lipsa de măsură care îl aruncă în grotesc tocmai prin raportarea ambiţioasă la un model prestigios. Pentru mine însă există şi un reziduu eroic în încercarea de a imprima un dinamism, un energetism Marginii care să o extragă cutumiarelor ei staze provinciale.

Pentru o clipă Marginea s-a visat Centrul, Ploieştiul capitală. Un vis plătit cu un imens hohot de râs. Orgoliul republican al Miţei Baston scăpărat în fraze de un patriotism pombier ne răsună în urechi. Un avertisment pentru riscurile căderii în comic atunci când Marginea încearcă uzurparea Centrului şi a prerogativelor sale. Revoluţiile au nevoie de energia Centrului, nu pot avea loc la Dăbuleni. Vorbind însă despre revoluţie, nu e oare semnificativ că Timişoara, Marginea de la care porneşte Revoluţia din Decembrie nu a reuşit să păstreze acest capital simbolic captat rapid de Centrul-capitală. Nimic rizibil de data aceasta în rolul politic, istoric al Marginii, numai că victoria ei a fost transferată aproape integral Centrului. Încă odată Marginea a pierdut.

Unde aş putea să citesc Ulise de Joyce, romanul unei călătorii care stă pe loc? Pe o insulă din Mediterana sau la un pub comandând Fish and Chips şi bere irlandeză? Unde aş putea situa Pe falezele de marmură al lui Ernst Jünger? În pădurile seculare ale triburilor germanice? Cărţile, mă întreb, conţin cumva această dicotomie Centru-Margine? Geografiile lor se împart la fel între Provincie şi Capitală? Am folosit până la epuizare acest binom Centru-Margine, până când clişeul s-a uscat, a devenit friabil, pătat de atâtea cafele şi ars de scrumul atâtor ţigări (apropos, nu fumez!). Cum arată literatura de Margine? Este totuna cu cea despre Margine? Adesea, dacă nu mereu, ea se confruntă cu modelul, cu literatura Centrului. Însă literatura Centrului nu este neapărat a lui, ea este cea canonului, iar Canonul nu este decât o bibliotecă aranjată după anumite reguli.

În privinţa aceasta, Marginea rămâne neputincioasă, totul se strânge la Centru, iar acestei forţe centripete îţi este imposibil să-i rezişti. Rămâne fie ambiţul provincial de a da cu sâc la Isarlâk, fie dorinţa nemărturisită de a primi un clin d’oeil, o bezea, ceva în semn de recunoaştere. Ceea ce mă fascinează la literatura marginii este conştiinţa ei, conştiinţa unui eşec aprioric pe care Marginea îl conţine, aşa cum îşi conţine exilul şi discret şi anonimatul greu de neîntâmplări, de neaventuri, de neplecări, de neîmpliniri, de nerevoluţii, de neputinţe etc. Mă emoţionează acea nemişcare pe care aerul o are aici, acest sentiment de neschimbat, de mediocră eternitate. Blaga avea dreptate să afirme că „veşnicia s-a născut la sat”, însă ea a fost transferată Marginii. Marginea este fascinantă prin aceste neîntâmplări, la Centru totul se petrece en vitesse, totul se întâmplă. Ziua se scurge grăbită parcă pentru a face loc alteia.

Când Marginea devine conştientă de ea însăşi şi încetează să mai pară cumva, să îşi mai schimbe pălăriile demodate în faţa oglinzii Centrului, când disperarea devine lucidă şi nepăsarea adâncă precum un fund de mare abia atunci ea devine specială. Se întâmplă asta vreodată? De pe margine jocul nu mai are aceeaşi intensitate, dar se vede mai bine. Acest fapt constituie pentru mine privilegiul iluzoriu, poate singurul al Marginii. Ea oferă o perspectivă care transformă Centrul în spectacol al Centrului.

La Margine, marile cărţi din Centru au o mai mare savoare, transformate deodată în gratuitatea deplină a celui mai pur act estetic. Ele nu te mai izbăvesc de singurătate, nici de condiţia de provincial, aşa cum se numeşte această condiţie eternă a marginalului. El rămâne fără scăpare un provincial, indiferent de sacoul pe care-l poartă, ceea ce poate să-l facă excentric în ochii provincialilor. Un marginal care îşi refuză Marginea. Cum spuneam, mă fascinează literatura Marginii, am recitit tulburat Deşertul tătarilor al lui Dino Buzzati, poate cartea cardinală despre Margine, cu o viziune metafizică a ei. Şi, în mod cert, Madame Bovary, romanul lui Flaubert este o altă reuşită. Atenţie, a nu confunda Marginea cu Frontiera! Frontiera trasează prezenţa unui alt teritoriu, marginea se conţine pe sine, ea dilată frontiera, ea este insula care s-a rupt de ţărm luând-o într-o direcţie greşită.

Există o fascinantă literatură a Marginii, aşa cum probabil există una a Centrului, a capitalei, a „Capitalei care ucide” cum o numeşte Cezar Petrescu, care înghite totul, dar care este plină de energii incalculabile. Recitind Locul unde nu s-a întâmplat nimic, romanul lui Mihail Sadoveanu, am revăzut atracţia marginii, nemărturisită, ascunsă în pliurile unei poveşti de dragoste eşuate. La Margine, educaţia pe care Prinţul o dă Dariei Mazu dobândeşte gratuitatea unui act estetic, este artă pentru artă, nu o salvează pe aceasta de imolarea într-o căsnicie uscată după legile implacabile ale tribului.

Târziu am înţeles şi de ce o monografie a Marginii este dificil de realizat, de ce eşuează prinţul Lai Cantacuzino, de ce Marginea se lasă atât de greu prinsă. Istoriile de acolo sunt efemere precum florile de sezon. Şi totuşi mă gândesc că un pariu uriaş al unui scriitor de margine ar fi să provoace Marginea şi nu Centrul şi să dea un roman exemplar al ei sau un poem de o înţelegere sensibilă a nimicului din care e făcută Marginea, din toate acele abandonuri, din toate acele neînceputuri, din cele ce nu se vor naşte niciodată. Există un astfel de roman în literatura română. Cine îşi mai aminteşte de Cartea Milionarului. Cartea de la Metopolis a lui Ştefan Bănulescu? Căci Marginea este foarte mult uitare, doar Centrul are memorie şi memoria sa se numeşte Istorie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *