Inside Llewyn Davis

Succesul este intotdeauna pe muchia unui cutit, si lucrurile pot merge intr-o directie sau alta, sintetiza Oscar Isaacs intr-un interviu pentru imdb.com subiectul filmului Inside Llewyn Davis. Premiat la Cannes cu Marele Premiu al Juriului, cel mai recent film al fratilor Coen este probabil cel mai plin de afectiune – pentru o perioada istorica, pentru New York, pentru arta de dragul artei. Mai putin pentru personajul principal.

Inspirat din memoriile lui Dave von Ronk, dar fara a deveni un film biografic, Inside Llewyn Davis prezinta cateva zile din viata unui tanar artist pe scenele folk din Greenwhich Village din 1961. Llewyn este mai degraba un anti-erou, a carui singura valoare este dorinta de a fi autentic, asa cum iese la iveala cel mai bine in conversatia pe care o are cu Jean (interpretata de Carey Mulligan) – muzica nu este doar o calatorie pe care o parcurge pentru a ajunge la o destinatie pragmatica, ci si inceput, si sfarsit, si drumul dintre cele doua. Credinciosi stilului lor de pana acum, fratii Coen sunt un tip anume de demiurgi, carora le place sa isi chinuie creatia: Llewyn are parte de foarte multe obstacole, la baza unora dintre ele stand chiar propria persoana, in fata carora raspunde impulsiv, sincer, incercand din rasputeri sa nu faca nici un compromis artistic.

Dintre toate complicatiile pe care trebuie sa le infrunte, cea mai creativa si simpatica pentru spectator este pisica sotilor Gorfein: element narativ dinamic, prin ochii careia descoperim detaliile drumului pe care Llewyn il are de parcurs. Iar in urma dezvaluirii numelui misterios al pisicii in finalul filmului, ne dam seama de dimensiunea metaforica a calatoriei pe care Llewyn o parcurge. Scurta aventura la Chicago ii scoate in fata versiunea viitoare care poate deveni daca nu are grija, sub forma unui personaj interpretat de John Goodman (la a sasea colaborare cu fratii Coen), o figura statuesca decazuta care ii contesta talentul si calea lui Llewyn. Odata ajuns in Chicago, coboara in infernul simbolic The Gate Horn, unde, in urma unei interpretari definitorii, primeste verdictul rece si clar al lui Bud Grossman (F. Murray Abraham) : I don’t see a lot of money here.

Noua cuvinte care rezuma semi-tragedia lui Llewyn Davis: este bun, dar nu extraordinar. Se adauga si inabilitatea de a depasi limitarile sale in beneficiu artistic, si astfel se construieste un personaj fictiv care ar fi putut fi Bob Dylan, dar care merge pierdut pe strazile reci sau intunecate ale conditiei umane. Llewyn este de fapt in doliu, suferind in urma unei pierderi care il lasa incomplet sufleteste si artistic. Ceva ii lipseste, ceva care il indeparteaza si il atrage in acelasi timp de singura casa pe care o cunoaste: scena folk. Exista o secventa graitoare: cand Jean si Jim, prietenii a caror canapea o “inchiriaza” periodic, sunt chemati pe scena de un pseudo-artist pentru a interpreta o melodie. Llewyn ii desconsidera din priviri. Insa, atunci cand publicul incepe sa fredoneze alaturi de trio-ul de pe scena, primeste o sentinta la fel de rece ca cea a lui Bud Grossman: lumea pe care credea ca o intelege, din care considera ca face parte, ii devine straina.

Folkul este un gen muzical complicat, un stil aparte, pour les connaisseurs. Iar in Inside Llewyn Davis, muzica devine un efect special, asa cum declara T-Bone Burnett, producatorul muzical al filmului – este ceea ce se intampla in timp ce actiunea este in plina desfasurare. Toate performance-urile din film sunt reale, pe bune – de la actorul din rolul principal la Justin Timberlake si Carey Mulligan pana la Al Cody. Creatia fratilor Coen este mai presus de o poveste buna, ci este, asemenea muzicii, un instrument si un canal prin care durerea si bucuria se manifesta.

Un character study foarte onest si comic, pe alocuri deprimant, are totusi o caldura care te convinge sa urmaresti povestea acestui looser, te face sa te apropii, cel mai probabil datorita interpretarii convingatoare a lui Oscar Isaacs care reuseste sa redea in mod autentic sentimentul de captivitate creat de pasiune. Autostrada de la Chicago la New York aparent infinita, suprarealista si infricosatoarea, peste care cade zapada este parcursa de Llewyn Davis semi-constient, asemenea felului in care traieste, fara prea multa constiinta de sine, pe muchia de cutit numita viata

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *