Llosa și forța eroismului discret

În discursul rostit la decernarea premiului Nobel, Llosa a ținut să insiste asupra capacității literaturii de a trezi în cititori atitudinea civică și disidența, exprimându-și încrederea în puterea subversivă a acesteia: „Din peşteră până la zgârie-nori, de la bâtă până la armele de distrugere în masă […], ficţiunile literaturii au multiplicat experienţele umane, împiedicându-ne, bărbaţi şi femei, să ne prăbuşim în letargie, egocentrism şi resemnare”. Ficțiunea, din punctul său de vedere, este absolut necesară pentru o societate sănătoasă, funcționând ca o piedică sau ca un remediu în fața conformismului și a lipsei de spirit critic. Llosa își scrie literatura convins fiind că astfel oamenii pot fi trași de mânecă la orice fel de opresiune și stimulați să ia atitudine, să crâcnească. Ca și scrisul, cititul este pentru scriitorul peruvian un protest față de minusurile vieții, care nu ne poate satisface niciodată gustul absolutului, fundament al condiției umane. Nici pe al demnității, de cele mai multe ori.

Personajele lui Llosa sunt niște răzvrătiți care se raportează mereu la putere, devenind, într-un fel sau altul, niște eroi. Unii istorici, alții anonimi. Unii revoltându-se colectiv, alții individual, umil. Un astfel de erou istoric apare în romanul The Dream of the Celt (2010), roman centrat pe figura lui Roger Casement, diplomatul britanic irlandez executat pentru trădare în 1916, romanul devenind un portret eroic și în același timp tragic al unui campion al asupriților. Roger Casement a fost unul dintre puținii care prin îndrăzneală şi perseverenţă, a reușit să mobilizeze opinia publică internaţională împotriva măcelurilor congoleze ale lui Leopold al II-lea. Intrigat şi fascinat de personalitatea acestui om, Mario Vargas Llosa i-a reconstituit viaţa, literatura putând, în concepția sa, să povestească ceea ce istoria nu poate relata, fiindcă nu poate proba prin documente. Această idee a eroismului este esențială în concepția lui Llosa pentru care o literatură lipsită de morală este o literatură inumană, de la Malraux învățând că eroismul și epicul sunt la fel de posibile în prezent, pe cât erau în vremea argonauților, a Odiseei și a Iliadei.

Și cel mai recent roman al lui Llosa se constituie într-un elogiu al eroului răzvrătit, dublat de un visător sau de un îndrăgostit de artă. Eroul discret (2013) este primul roman publicat de Llosa după primirea premiului Nobel, tradus foarte repede și foarte bine în limba română de către Marin Mălaicu-Hondrari. Este un roman care la evantuala întrebare „cum mai poate fi cineva azi erou?” răspunde nu cu o poveste, ci cu două (așa cum ne-a obișnuit, de altfel). Două povești lineare, în cea mai mare parte paralele, dispuse în capitole alternative, scrise într-un limbaj precis, doar dialogurile suprapuse (marcând realități distincte în timp și spațiu) derutând puțin cititorul.
Romanul ridică problema luptei dintre generații, a confruntării dintre valori, confruntare focalizată pe antagonismul creat între discreția unor „eroi” anonimi și aparențele strălucitoare și zgomotoase în falsitatea lor cu care este saturată societatea spectacularului în care trăim. Dacă puterea le aparține, de regulă, celor puternici în sensul violenței, al averilor și al deciziilor, în acest roman suntem prinși într-o poveste în care puterea este de partea forței morale ce își urmează un drum al său, tăcut și anevoios, opunându-se tocmai acelor mecanisme ale puterii, bazate pe forța brută, pe teroare, care fac legea în toate societățile, nu doar în cea peruană. Pentru subminarea acestei puteri dezumanizante, omul are nevoie de o altfel de putere, bazată pe principii și poate pe refugiul în lumea artelor, a frumosului. Devine erou cel care își afirmă, fără rezerve, identitatea, răzvrătirea constând mai ales în apărarea difidentă a ceea ce este cu adevărat.

Pe fundalul unui Peru (Lima și Piura, mai exact) modern, contemporan, rolul eroului discret este disputat de doi, ba chiar de trei bărbați. Unul dintre ei este Félicito Yanaqué, afacerist din Piura, patronul unei firme de transport, cel părăsit de mamă și crescut de un tată sărac, care muncise toată viața, sacrificându-se pe un altar al muncii, al datoriei și al principiilor. Cea mai de preț moștenire pe care o primește Félicito de la tatăl său este sfatul potrivit căruia nu trebuie să se lase călcat în picioare de nimeni. Duce o viață plină de liniștea rutinei, una dintre puținele plăceri cu valoare de refugiu fiind cântecele Ceciliei Barazza, femeia-absență a vieții sale. Refugiul concret este plăcerea de a avea ca amantă o femeie tanără, frumoasă, căsătorit fiind doar consecința datoriei paternității, ce se va dovedi, la rândul său, o iluzie. În virtutea principiului moral moștenit de la tatăl său, va refuza să dea curs unui șantaj, chiar cu prețul vieții, alertând poliția și făcând publică situația prin intermediul presei, care joacă un rol important în roman, prin puterea sa de a manipula masele. Trăiește clipe de coșmar, în special în perioada în care îi este sechestrată iubita. Va câștiga, în schimb, adevărul. Adevărul dureros despre ființele care îl înconjoară. Reușește însă prin decizii asumate lucid, resemnat, să se elibereze de toate aceste poveri. Nevoia de dragoste și de tandrețe (renunțând la Mabel, Félicito știe că nu va mai iubi niciodată, că nu va mai face niciodată dragoste) este înlocuită de libertatea și de liniștea pe care le aduce adevărul și conștiința demnității.

În celălalt plan narativ, un alt erou discret este Ismael Carrera, om de afaceri foarte bogat, care la 80 de ani conștientizează minciuna în care se scăldase întreaga viață și pentru a răzbuna cruzimea celor doi gemeni ai săi se căsătorește cu servitoarea, lăsându-i pe aceștia fără bani. Că moare după ce se întoarce din luna de miere contează mai puțin. Cel de-al treilea posibil erou discret ar putea fi și Rigoberto (odată cu acesta, Llosa reînvie câteva dintre personajele din volumele anterioare), om nostalgic după cultura europeană, prietenul lui Ismael, care intră, din prietenie, într-un circ al amenințărilor, al urmărilor, al spectacolului televiziunilor, confruntându-se, în plus, cu situația bizară a fiului său care pretinde că se întânește cu un bărbat invizibil pentru ceilalți și care ar putea, chiar și în ochii agnosticului Rigoberto, să fie diavolul cu care se întâlnise în romanul lui Thomas Mann. De altfel, apariția misterioasă a acestui bărbat nu este singulară în roman. Și în celălalt plan narativ avem o întrerupere bizară a acestui tăvălug al profanului dezumanizat, prin bătrâna clarvăzătoare la care se refugiază ori de câte ori simte nevoia Félicito. Bătrâna, care trece în ochii celorlalți drept vrăjitoare, ține o prăvălie cu lucruri sfinte din care nimeni nu cumpără niciodată nimic. Doar Félicito bea aici apă și se simte transfigurat. Nici taina sa, nici taina bărbatului misterios nu sunt de către autor, finalul rămânând deschis în acest sens, prin acest discret – la rândul lui – realism magic.

Scene cvasicomice, scăldate în culori criante, par desprinse din telenovele sau din filmele de acțiune americane, fiind percepute ca atare, cu senzația irealului și a absurdului grotesc, de către acești eroi ai cotidianului. Șantaje, amenințări, dispariții, televiziuni, averi puse în joc, copii bastazi, iubire, ură, prostituție, religie, întruparea diavolului, mafie, adultere, fantezii erotice, previziuni, condiția femeii, machism – aglomerează toate, cu nimicul lor, existențele tulburi ale personajelor lui Llosa. Personaje care, cu orice risc și la orice vârstă, au însă forța de a-și învinge lasitudinea și de a-și asuma libertatea de a lupta împotriva societății, a nedreptății, „profitând” fiecare de șansa – deloc comodă – de a deveni un erou discret, prin decența demnității.

Deloc întâmplător, volumul își are ca motto un gând al lui Borges: „Cea mai frumoasă obligație a noastră e să ne imaginăm un labirint și un fir călăuzitor”. Un astfel de fir îl constituie pentru eroii aceștia discreți asumarea responsabilității deciziei și căutarea coerenței pe care o oferă libertatea. Literatura lui Mario Vargas Llosa are puterea de a activa acest magnetism al demnității, dar și al repulsiei față de riscul dezumanizării la care suntem expuși deseori în carnavalul cavitar al diverselor forme de manifestare a puterii personale ori politice. Este o literatură care mizează pe autenticitate, oamenii putând în orice moment să sară din pagină în viață.

MARIO VARGAS LLOSA – Eroul discret, Traducere din spaniolă și note de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas, 2013, p. 336

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *