Apocalipsa după Tarr (III)

ZIUA A PATRA

Lemnele trosnesc deja în sobă, femeia mai pune câteva pe foc, apoi ia găleţile şi se grăbeşte spre fântână.  Camera nu o urmăreşte ca de obicei ci se opreşte în uşă ca şi cum s-ar teme să meargă mai departe. Femeia ajunge la zidul circular de beton ce înconjoară puţul, aruncă găleata de scos, o trage afară, zăboveşte dezorientată câteva clipe în faţa fântânii după care se îndreaptă în fugă spre casă. În glas i se simte panica. Când bărbatul o întreabă ce s-a întâmplat îi răspunde printr-un singur cuvânt: Fântâna! Lipsa verbului, a acţiunii, sugerează ineluctabilul, fatalitatea. Doar un singur lucru se putea întâmpla cu fântâna. În hainele de noapte bărbatul se repede la fântână doar pentru a constata ceea ce ştia deja: camera plonjează în puţul pe fundul căruia pietrele uscate par nişte inimi fosilizate. Viteza de derulare e cea a tragismului lent şi intrinsec al vieţii. Camera aduce în prim plan faţa brăzdată de durere a bărbatului în timp ce acesta se întoarce în casă urmat îndeaproape de fată ca de un câine credincios. După ce bărbatul goleşte două pahare de ţuică, se uită drept în cameră, îndelung şi insistent, cu o urmă de reproş îngheţat în ochi ca şi cum ar spune: da voi, voi cei de dincolo, cum puteţi să priviţi atât de indiferent necazurile noastre, nenorocirile şi suferinţele celor din jurul vostru, ale celor pe care viaţa i-a frânt şi îi frânge, simultan cu fericirile şi bucuriile voastre.

Renunţarea calului, refuzul acestuia de a mânca pregăteşte renunţarea oamenilor, e punctul culminant al tragediei care se desfăşoară fără grabă în faţa ochilor noştri, astfel încât sensibilitatea noastră să nu aibă posibilitatea de a trişa. Câtă disperare, nu, disperare e puţin spus, cât esenţă de disperare se află în cuvintele femeii care îndeamnă calul să bea:

Bea! Cel puţin bea puţină apă! Bea! De dragul meu!

De dragul meu, AL MEU, nu e vorba de nimeni altcineva, ci de mine. Cum poate moartea să mă ia pe mine? Nu există nimic mai absurd. Cum e posibil să am conştiinţă şi libertate şi gândire şi sentimente, iar apoi toate astea să înceteze brusc ca şi cum n-ar fi fost vreodată. E drept? Sau măcar estetic? Nici una, nici alta. „De dragul meu” e un ţipăt, e ultimul horcăit în faţa neantului, e implorarea ultimă, violentă şi resemnată, în faţa inevitabilului. Femeia închide uşa grajdului şi întunericul îşi reintră în drepturi.

În casă bărbatul începuse deja să pregătească plecarea. Împreună împachetează într-o casetă de lemn, bruma de haine şi lucruri pe care le au, cartofii şi pălinca, apoi după ce aşază totul într-o căruţă pe două roţi şi leagă calul răpciugos în spatele ei încep să urce dealul prin aceeaşi lume de coşmar. Frunzele încetează să mai fie un atribut al copacilor şi devin o precipitaţie de origine misterioasă care desăvârşeşte peisajul apocaliptic. Universul se dezintegrează, îşi scuipă plămânii şi organele ca un tuberculos într-un acces de tuse. Unde să te refugiezi când nu mai e niciun loc sigur? Unde să te ascunzi? Urmează una dintre cele mai puternice imagini ale filmului. Siluetele femeii, ale bărbatului şi ale calului urcă pe creasta dealului într-o ultimă încercare disperată de a se salva, înfruntând privirea morţii ce răzbate din fiecare atom ce îi înconjoară sau îi constituie. Dealul îi înghite încetul cu încetul până ce doar urechile calului mai stăruie o clip confundându-se cu smocurile de iarbă. Apoi nimic, doar mugetul prelung al vântului şi peisajul mort în care singura mişcare aminteşte tot de moarte: epilepsia frunzelor şi a crengilor uscate.

Aştepţi cu înfrigurare o schimbare, ceva, orice, care să oprească procesiunea dezolantă a frunzelor şi vâjâitul care îţi înfundă urechile, cu privirea concentrată obsesiv asupra liniei orizontului secţionând tensiunea insuportabilă ce creşte cu fiecare cadru. Şi dealul, pământul îi naşte pe cei care tocmai luaseră drumul depărtării. Unul câte unul îi vedem apărând: calul, femeia, bărbatul, dar reîntoarcerea nu e una marcată de bucurie. Lumea e pierdută, nu există scăpare. Resemnaţi, cei doi descarcă totul, iar în timp ce bărbatul iese din cadru ducând căruţa, femeia priveşte de la fereastra joasă, mai mult stafie decât om, căpăstrul calului căzut pe pământ. Bărbatul îl ridică şi camera face zoom pe chipul încremenit al femeii încheind o nouă zi.

ZIUA A CINCEA

Camera veghează la picioarele bărbatului întins pe pat, ca la un priveghi. O ridicare uşoară şi ritmică a păturii care îl acoperă ne lasă să ghicim că încă e viu. Ritualul îmbrăcării sfredeleşte tăcut ecranul. Un tunel de empatie crează o punte între lumi: ficţiune şi realitate, conjugate, fără să le mai poţi distinge. Prin el un şuvoi de deznădejde. Pălinca, devenită un simbol al iluziei că viaţa are o noimă, e şi ea pe terminate. În poiată, bărbatul şi femeia se strâng în jurul calului dar abandonează încercarea de a-l mai înhăma. Se retrag resemnaţi în casă şi camera îi urmează prin geam arătându-ni-i stând cu spatele unul la celălalt: bărbatul cu capul scăpat în piept la fereastră iar femeia cosând la masă. Când termină aşază mâncarea pe masă. Bărbatul îşi curăţă cartoful dar refuză să-l mai mănânce, împinge posomorât farfuria şi se întoarce la fereastră în planul secund. În prim plan femeia continuă să mănânce. Apoi dintr-odată, în plină zi, bezna înghite lumea. Aşteptarea e pe terminate.

– Ce-i cu întunericul ăsta?

– Aprinde lămpile!

– La dracu!

– De ce nu ai umplut-o?

– Este plină.

– Adu nişte jăratec!

– Ce înseamnă asta?

– Nu ştiu.

– Hai să mergem în pat.

– Până şi tăciunii s-au stins

– Mâine vom încerca din nou.

Ultimele flăcări ale spiritului pâlpâie în interiorul lampei dar în cele din urmă şi acestea se sting. Dezagregarea lumii exterioare e completă şi pe măsură ce ne apropiem de cea de-a şasea zi vine rândul omului. Lampa nu se mai aprinde, tăciunii se sting şi ei. Furtuna, reversul creaţiei, e pe terminate.

Îi auzim cum se îndreaptă tăcut spre paturile lor, îi putem auzi cum se întind în pat şi cum îşi trag păturile peste ei. Îi auzim cum respiră. Numai suflarea lor o mai putem auzi. Afară este tăcere de mormânt, furtuna s-a terminat. Tăcerea de mormânt se lasă şi în casă.

ZIUA A ŞASEA

Ultima zi începe direct cu noaptea sau poate cu lipsa ei, aşa cum citise femeia în cartea primită de la bătrânul ţiganilor: Dimineaţa se va transforma în noapte, noapte nu va mai fi…

Decorul e cufundat în beznă, apoi dezlipite din întuneric încep să se distingă figurile celor doi stând la masă. În faţa lor eternele farfurii cu cartofi. În timp ce bărbatul încearcă să îl cureţe pe al său femeia stă cu mâinile în farfuria goală. Când bărbatul muşcă din cartof ne dăm seama că e nefiert. Mănâncă. Trebuie să mâncăm! îşi îndeamnă tatăl fiica. Dar ea nu schiţează niciun gest, nu articulează niciun răspuns. La început a fost cuvântul, tăcerea i-a luat locul la sfârşit. La fel cum au apărut, cei doi se scufundă lent în beznă însoţiţi doar de fundalul unei muzici care de-abia acum îşi relevă pe deplin caracterul funebru. Sfârşit.

Zilele fimului sunt inegale ca durată sugerând percepţia diferită a timpului de către individ relativ la perioada din viaţă în care se află. Pe măsură ce se apropie bătrâneţea, zilele scad, timpul se contractă ca într-o iarnă din care nu o să mai ieşim. Cea de-a şaptea zi lipseşte. Precum Creatorul lumii, în cea de-a şaptea zi Distrugătorul se odihneşte. Apocalipsa e completă.

Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă ne propune basmul vizual al lui Béla Tarr. Un basm răsturnat şi vărsat în realitate, unde eroii sunt oamenii obişnuiţi, trăind, suferind, rezistând, prezentaţi în cadre lungi şi meditative, sensibile. Camera încetează să mai fie un obiect neînsufleţit şi crează impresia că tot ceea ce vedem pe ecran nu este filmat, ci văzut direct, prin ochii unui al treilea personaj care se substituie camerei.

După teminarea Calului din Torino, Béla Tarr declara că a spus tot ce avea de spus, că nu mai are nimic de adăugat, drept urmare doreşte să îşi încheie cariera de regizor cu acest film. Şi într-adevăr după sfârştitul celor două ore şi jumătate de film ai sentimentul că nu mai e nimic de văzut, ca ai văzut şi ai înţeles tot ce era de înţeles şi văzut.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *