Apocalipsa după Tarr (II)

ZIUA A DOUA

Dimineţile sunt jilave, de parcă un zeu reptilă a trecut peste lucruri, lăsând în urma sa o dâră de lacrimi reci şi uleioase. Aerul e greu şi stătut, îmbibat de halenele de noapte. În lumina difuză lumea e la fel de neclară ca viaţa. Terifiante momente, primele ore ale zorilor, când ştii că viaţa trebuie reluată ca o slujbă neplăcută, ca o datorie de care te ascunzi dar de care ştii că nu poţi să scapi. Destinul îşi reclamă dobânda unui credit pe care îl plăteşti de la prima gură de aer.

Femeia aprinde focul şi tu, privitor, simţi mirosul de sulf ars urcând pe nări şi al fumului ce nu izbuteşte să iasă tot pe horn. Aduce apă şi îşi ajută tatăl să se îmbrace. Cele două pahare de ţuică pe care le bea bărbatul în zori reprezintă o infuzie de dârzenie, necesară pentru a relua viaţa aspră de zi cu zi. Camera stăruie asupra chipului împietrit al bărbatului. Are privirea fixă a omului care s-a abandonat suferinţei, ochii îi clipesc inegal iar respiraţia greoaie pare să răzbată nu din adâncul pieptului ci dintr-o lume străină. Tragismul începe să se contureze atunci când calul înhămat refuze să se mişte chiar şi bătut cu hăţurile. Bătaia nu este una aspră şi vine mai mult din disperare decât din cruzime. La îndemnurile femeii bărbatul încetează şi duce resemnat calul în grajd.

Intrat în casă bărbatul crapă un lemn, femeia spală o haină, bărbatul mai crapă un lemn, femeia mai spală o haină, banalul este văzut ca un Gulag al Universului. Nicio întrerupere, niciun cuvânt, feţele sunt îndârjite, atâta viaţă de prisos adunată în gesturi repetate, dimineaţă de dimineaţă, zi după zi, noapte după noapte. Trăirea e la minim, nimic nu e superfluu, nici vorbe, nici zâmbete, nici sentimente, nimic nu aminteşte bucuria de a trăi. Viaţa e povară şi povara e viaţă.

Pe cămaşa albă şi grea de apă, întinsă de femeie în prim plan, se întrevede un chip de Hrist copleşit şi el de lumea de afară. Un Hrist cu ochii închişi.

Se repetă scena mesei: mereu aceeaşi, tristă, tăcută, umilă. Cartofii sunt calzi, sufletele sunt reci, triumful biologicului pare deplin. Deşi fiinţe superioare şi complexe, înzestrate cu gândire şi conştiinţă, oamenii sunt supuşi aceloraşi condiţionări înjositoare ale oricărui animal: necesitatea de a se hrăni, de a se adăposti, la care se adaugă beneficiile conştiinţei: perspectiva morţii şi ruşinea. Timpul, nesfârşit şi omniprezent, cel care ne dictează libertatea pe pagini de mărimea zilelor, se condensează în cele câteva lacrimi născute din gândire. Ne străduim atât de mult în viaţă doar pentru a avea câteva cărămizi în jur şi un acoperiş deasupra noastră, pentru a pune în fiecare zi ceva pe masă. Nu pentru a trăi, ci pentru a nu muri. Nu e nimic înălţător în asta. Sau măreţ. Nimic nu aminteşte de om ca realizare supremă a Universului.

În timp ce femeia spală vasele, bărbatul îşi reia veghea la fereastră, priveşte îndelung şi în zare, fix, ca un gând care nu-ţi dă pace, barba îi tremură uşor, apoi capul îi cade în piept închizând în gestul său toată resemnarea lumii. Momentul e unul cristic, amintind de moartea lui Iisus pe cruce, când, extenuat, Mântuitorul îşi scapă capul şi moartea şi diavolul încep să-i dea târcoale. Undeva în planul depărtat, în partea stângă a camerei, printr-un spaţiu gol între rufele întinse se vede femeia aşezându-se cu mâinile încrucişate în poală. Pare o statuie închinată obedienţei care, după ce a prins viaţă doar pentru o scurtă perioadă de timp, s-a întors la locul ei, în aceeaşi poziţie, identică, de la începutul până la sfârşitul lumii.

Imaginea îngheaţă în acest punct, dând din nou impesia unei schiţe în creion în care doar sunetul vântului mai sugerează trecerea timpului.

O bătaie în uşă, ireală, dar insistentă ca un coşmar, îl face pe bărbat să îşi ridice uşor capul. Camera plonjează prin părul încâlcit şi grizonat, din spatele capului, ca nişte raze X, ghicindu-i prin spatele ochilor surprinderea din privire. Născut din gândurile unui demon reflexiv un nobil intră în încăpere.

– Am terminat palinka. Îmi mai dai o sticlă?

– Mai dă-i nişte…

– De ce nu v-aţi dus în oraş?

– Vântul l-a spulberat.

– Cum aşa?

– A ajuns în ruine.

– De ce să ajungă în ruine?

– Pentru că totul este în ruine, totul este degradat. Da, aş putea spune că au ruinat şi au degradat totul. Pentru că nu este vreun fel de cataclism, care are loc cu aşa numitul ajutor nevinovat al oamenilor. Dimpotrivă… Este vorba despre propria judecată a omului, judecata lui despre propriul sine, la care desigur şi Dumnezeu are contribuţia sa, sau aş îndrăzni să spun, chiar că ia parte la ea. Şi ca la orice lucru la care ia El parte, are loc cea mai îngrozitoare creaţie pe care ţi-o poţi imagina. Pentru că vezi tu, lumea fost coruptă. Aşa că nu mai contează ce spun eu, pentru că tot ceea ce au obţinut ei a fost pângărit, şi pentru că, de vreme ce au obţinut totul într-o luptă, ascunsă şi nedreaptă, au pângărit absolut totul. Pentru că tot ceea ce ating, iar ei ating totul, este pângărit. Aşa a fost până la bătălia finală. Până la triumful final. Dobândire, pângărire, pângărire, dobândire. Sau pot să pun altfel problema, dacă doreşti, să atingi, să pângăreşti deci să dobândeşti, sau să atingi, să dobândeşti şi deci să pângăreşti. Aşa au funcţionat lucrurile vreme de secole, din nou şi din nou. Aşa şi numai aşa, câteodată pe ascuns, câteodată pe faţă, câteodată fin, altă dată brutal, dar aşa au mers lucrurile mereu. Şi totuşi într-un singur fel, ca un atac al şobolanilor dintr-o ambuscadă. Pentru că pentru victoria aceasta perfectă, era de asemenea vital ca cealălaltă parte, adică, tot ceea ce era extraordinar, măreţ într-un anumit fel şi nobil, nu trebuia să se angajeze în nici un fel de luptă. Nu trebuia să existe nici un fel de încleştare. Numai brusca dispariţie a uneia dintre părţi, însemnând dispariţia celor extraordinari, măreţi şi nobili. Aşa că acum învingătorii, care au câştigat prin atacarea prin ambuscadă, acum conduc pământul, şi nu mai există un singur loc pe pământ unde să te mai poţi ascunde ceva de ei. Pentru că pe tot ce pun mâna ei le aparţine. Chiar şi lucrurile pe care credem că nu le pot atinge, dar pe care ei le ating. Sunt tot ale lor. Cerurile sunt deja ale lor, şi ale lor sunt şi toate visele noastre. A lor este clipa, natura, tăcerea infinită. Până şi nemurirea este tot a lor, înţelegi? Totul, totul este pierdut pentru totdeauna! Şi toţi aceşti oameni nobili, grandioşi şi extraordinari au stat pur şi simplu nemişcaţi acolo, dacă aş putea să spun aşa. S-au oprit în acest punct şi au trebuit să înţeleagă şi să accepte că nu există nici Dumnezeu şi nici Dumnezei. Şi extraordinarii, măreţii şi nobilii au trebuit să înţeleagă şi să accepte asta încă de la început. Dar, desigur, erau mai degrabă incapabili să înţeleagă asta. Credeau asta, acceptau asta, dar nu înţelegeau asta. Pur şi simplu stăteau acolo, dezorientaţi dar neresemnaţi, până când ceva, o scânteie a minţii, în sfârşit i-a iluminat. Şi într-o clipă şi-au dat seama că nu există nici Dumnezeu şi nici Dumnezei. Într-o clipă şi-au dat seama că nu există nici bine şi nici rău. Apoi au văzut şi au înţeles că, dacă aşa stăteau lucrurile atunci nici ei nu existau! Vezi tu, după mine acela ar fi putut fi momentul în care am putea spune că au fost exterminaţi, s-au stins. Exterminaţi, stinşi precum focul lăsat să pălească în câmpie. Unul pierdea mereu, altul câştiga mereu. Înfrângere, victorie, înfrângere, victorie. Şi într-o zi, aici în împrejurimi, a trebuit să-mi dau seama, şi mi-am dat seama, că mă înşelasem. Chiar mă înşelasem când mă gândisem că nu a mai existat niciodată şi nu ar putea exista niciodată nici o schimbare aici pe Pământ. Pentru că, te rog să mă crezi, acum ştiu că această schimbare chiar a avut loc.

– Hai las-o baltă! Spui numai prostii!

Bărbatul scurtcircuitează discursul febril şi înflăcărat al nobilulului cu doar câteva cuvinte, ca un topor înfipt într-o carte. Dar o face doar pentru că nu mai poate suporta să-l audă. El ştie că celălalt are dreptate. Ştie că această lume a fost coruptă încă de la început şi că nimic n-o mai poate face pură din nou, nimic în afară de anihilarea totală, schimbarea despre care se vorbeşte la finalul monologului. Nobilul se opreşte, aruncă o mână de monede pe masă şi, cu pălinca îndesată în buzunarul hainei, pleacă. Dobândire, pângărire. Prin partea dreaptă a geamului împărţit de o şipcă de lemn, camera îl urmăreşte cum se îndepărtează şchiopătând, se opreşte să tragă o duşcă de pălincă, apoi trece mai departe. În acelaşi ochi pe linia orizontului un copac singuratic se profilează pe deal. Omul şi copacul sunt în emisfera dreaptă, acolo unde e viaţa, imaginaţia, idealul, creaţia. De cealaltă parte doar moartea, raţiunea rece şi neantul. Un fluviu de frunze-suflete, mânat de curentul vântului sălbatic, suflând din aceeaşi direcţie, mereu din aceeaşi direcţie, dinspre spaţiul elementelor vitale(omul , copacul) spre pustiul din stânga, dinspre viaţă spre moarte, străbate fără încetare peisajul şi veacurile.

Nobilul şchiopătează la piciorul drept, aceeaşi parte ca mâna paralizată a bărbatului, cei doi sunt unul şi acelaşi. El devine astfel un alter ego exilat dintr-o existenţă potrivnică unde s-a atrofiat ca un organ nefolosit. Spiritul şi trupul sunt deopotrivă bolnave.

ZIUA A TREIA

Începe cu femeia trezită în puterea nopţii. În lumina slabă aceasta îmbracă zece(10!) piese vestimentare cu minuţiozitatea unei fatalităţi. Rutina, derizoriul, efortul pentru mascarea ruşinii primordiale. Libertatea e o pasăre ce zboară la orizont. Şi e mereu cu spatele la noi.

Aprinderea focului, adusul apei din fântână, viaţa continuă fără ca nimeni vreodată să-i pătrundă înţelesul. Trăim ca orbii răzbind cu ochii cvasi-deschişi apărându-ne de vântul de toamnă, aspru şi nepotolit.

Bărbatul se ridică în capul oaselor, parcă din ce în ce mai greu, tuşeşte în timp ce femeia continuă ritualul zilnic al îmbrăcării sale cu o conştiinciozitate aproape religioasă. Faţa îi pare cutreierată de un fel de evlavie a datoriei care învăluie şi înghite toate greutăţile şi adversitatea imanentă lumii. De data aceasta umbrele aproape se contopesc, personajele sunt dispuse în aşa fel încât pe perete apare doar o umbră. Lipsa umbrei evocă o moarte iminentă, umbra, singura parte din noi care mai trăieşte preţ de câteva zile după ce noi nu mai suntem, până când corpul nostru, privat de lumină, e scufundat şi el în carnea pământului.

Pălinca şi sticla aşezate pe masă sunt limpezi, mai limpezi decât orice în acest univers murdar în care doar iluzia, uitarea realităţii sau evadarea în alcool mai poate garanta speranţa. Imediat după ce bărbatul şi femeia îşi iau porţia de pălincă se reîntorc în lume. Mizeria ei e sugerată de scena în care femeia curăţă gunoiul din poiată cu o roabă atât de murdară încât bălegarul uscat, încleiat pe lemn pare a înlocui materialul constitutiv.

De data asta camera ni-i arată pe ambii, bărbat şi femeie, mâncând, fiecare în felul său, bărbatul abrupt şi precipitat, femeia mai liniştit. Liniştea mesei le este întreruptă de un element disturbator pe care nu-l ghicim decât din privirile consternate ale celor doi care privesc ţintă pe fereastră. Camera stăruie îndelung pe feţele lor apoi se mută pe sticla ferestrei prin care se întrevede o căruţă ce se apropie vertiginos pe cărarea dinspre deal. În ea se află o mână de ţigani care caută apă şi se opresc la fântâna din curte. Bărbatul îi porunceşte femeii să-i gonească. Discursul nobilului despre pângăritori prefigurează scena apariţiei ţiganilor şi a spurcării fântânii. Femeia încearcă să-i oprească dar fără succes. În cele din urmă bărbatul apare în cadru cu un topor în mână şi îi goneşte pe ţigani nu înainte ca cel mai bătrân dintre ei să-i dăruiască fetei o carte ca preţ pentru apă.

Ne vom întoarce! Apa este a noastră! Pământul este al nostru! Sunteţi slabi! Sunteţi slabi! Mori! Mori!

Ţiganii urcă în căruţă şi pleacă aruncând imprecaţii profetice, confirmând astfel spusele nobilului din ziua precedentă. Pe masă vedem cartea, o prezenţă alogenă în sălbăticia casei şi a celor care o locuiesc. Camera insistă îndelung asupra ei până când femeia o deschide şi începe să silabisească paragrafe din ea:

Unu. Devreme ce în locurile sfinte sunt permise numai lucrurile prin folosirea cărora se ajută la venerarea Domnului, şi orice altceva este interzis, ceea ce nu este potrivit cu sfinţenia locului, şi de vreme ce, locurile sfinte au fost, pângărite, de marea nedreptate a faptelor, care au avut loc, în interiorul acestora, şi care au scandalizat congregaţia, din această cauză, nici o slujbă în numele Domnului, nu va putea fi ţinută până când, prin intermediul unei slujbe de penitenţă, aceste nedreptăţi menţionate mai sus, nu au fost îndepărtate. Preotul spune enoriaşilor. Domnul a fost cu voi! Dimineaţa se va transforma în noapte, noapte nu va mai fi…

Cuvintele sunt profetice, sugerează o cădere din Rai a fiecăruia, reluată zi de zi cu acelaşi dramatism, cu aceeaşi ruşine şi cu aceleaşi remuşcări. Apăsarea păcatului. Vocea narativă, profundă şi cavernoasă ca a unui hipnotizator, se repede peste cea a femeii acoperind-o în totalitate. De-acum totul e dat pradă morţii, rădăcinile vieţii s-au uscat şi au devenit ţărână, praf învolburat de moarte.

Afară furtuna continuă cu furie, vântul încă mătură necruţător pământul din aceeaşi direcţie, dar acum nu mai este nimic în calea lui să-l oprească. Numai un mare nor de praf măturat de vânt se grăbeşte fără tihnă înainte, praf uscat care nu mai acoperă nimic, pe care vântul îl învârte în faţa sa când suflă fără încetare peste pământul pustiit.

Creaţia cade pradă furtunii care dezinegrează totul: spiritual, animal, vegetal, mineral.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *