1947, 30 decembrie- Republica Populară Română

30 decembrie 1947 este capătul de drum al parcursului ce debutează la 6 martie 1945. România urmează traseul mai tuturor statelor din Europa centrală şi de Est. Lichidarea pluralismului, criminalizarea libertăţii de gândire, naşterea tiraniiilor moderne sunt semnele prin care se anunţă contituirea viitorului lagăr socialist. Detronarea regelui Mihai I este actul de naştere al RPR, actul de naştere al sclaviei ce invocă cuvântul comunist spre a îngenunchia, întemniţa, domestici şi stăpâni.

30 decembrie 1947 este ocazia de a medita la puterea oamenilor de a rezista asaltului teribil şi constant al totalitarismului. În închisori, în emigraţie sau în exilul interior, românii care nu au cedat, nu au abdicat, nu au tăcut au ţinut vie acea făclie a demnităţii fără de care o naţiune nu este decât un imens spaţiu penitenciar. Prin gesturile lor, lipsite de eroismul de paradă al ilegaliştilor de mucava, România adevărată a avut, în tot acest timp al încercărilor, o voce a ei, o voce care a răsunat spre a reaminti că unica condiţie pentru care ne este dat să trăim şi să murim este condiţia libertăţii.

Şi poate că de aceea nimic nu este respingător moral şi abject decât nostalgia de care unii, mai mult sau mai puţin inocenţi, înconjoară trecutul comunist. Pentru aceştia, comunismul este edificarea unei lumi drepte, din care şomajul este absent, a unei lumi ce ne dă metrou şi blocuri şi ne încarcă cu nenumăratele ei daruri. Din acest tablou optimist şi prometeic sunt absente victimele şi lipsesc chipurile lor-emanciparea regimului de democraţie populară a avut drept fundament crima de stat. Fiecare viaţă sacrificată în numele progresului ne obligă să o onorăm, refuzând această tentaţie a uitării şi a duplicităţii.

În fiecare zi de 30 decembrie să ne gândim şi la România care ar fi putut fi, în absenţa terorii, compromisurilor şi fricii. Şi să ne închipuim o patrie a libertăţii, o patrie în care Vladimir Ghika nu ar fi fost niciodată asasinat, iar Corneliu Coposu nu ar fi fost întemniţat şi zidit în tăcere. Să ne imaginăm , pentru o clipă, cum ar fi arătat o patrie a dreptăţii şi democraţiei, capabilă de a fi acel loc către care ne îndreptăm, cu siguranţa nostalgiei. Şi să preţuim acest dar unic al libertăţii. Pentru a cărui existenţă nu trebuie, niciodată, să ezităm a lupta, până la capăt.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *