Despre Alexandru Cistelecan cutez să spun oricând fără rezerve, precum despre descurajant de puţini alţi critici, că are stofă de prieten ideal al poeţilor. (Şi, mai mult ca sigur, faptele & scriptele dovedesc că măcar câţiva meritorii poeţi optzecişti n-ar greşi dacă ar declara aceasta cu mâna pe inimă. Cin’ să fie, cin’ să fie? Nu spui cine, persoane importante, ştie dumnealui). Nu doar datorită amenităţii à la Perpessicius, care face ca în cartuşul imprimantei sale să se afle aproape întotdeauna cerneluri, mai nicicând veninuri; de asemenea, nu doar graţie pasiunii intemperante pentru poezie, pentru că în lume, y compris în lumea literară, se află aşa de mulţi iubitori sinceri de poeticale a căror metaliteratură îi face, totuşi, nu doar admirabili, precum pe criticul nostru, dar de-a binelea complet nefrecventabili de către orice poet cu bun simţ.
Înainte de toate acestea, esenţial e, în ochii unui poet, faptul că Alexandru Cistelecan îşi scrie serialele critice despre poezie ca şi când n-ar exista nimic semnificativ în afara poeziei; scrie, altfel spus, cu aceeaşi convingere niţeluş fanatică a poeţilor privitoare la valoarea ultimă, absolută a poeziei. Şi, întrucât nu dă bine pentru un critic aşezat să afişeze o asemenea absolutistă convingere, îi ataşează de fiecare dată când îi vine la îndemână (şi mai întotdeauna îi vine) bemolul unei colocvialităţi debutonate, condimentate când cu ardelenisme pişcăcioase, când cu dulci-acrişoare franţuzisme sau italienisme. Coborâtor din cea mai nobilă stirpe autohtonă a comentatorilor de poezie, consangvin cu Negoiţescu, Raicu, Valeriu Cristea şi Grigurcu, cititor la fel de fervent, de empatic şi de insaţiabil de versuri, Alexandru Cistelecan are, în acest album de familie, poza unui devot al poeziei care, spre protecţia propriei hipersensibilităţi, face uz de masca ironiei şi, câteodată, chiar a autoironiei. Ba face uneori (rareori) chiar abuz, încât ajunge să poată părea un fervent mimând ludic lipsa fervorii, un hârşit al infinit proliferantelor categorii şi criptocategorii ale liricului folosindu-şi expertiza aproape numai de dragul cozeriei eclatante.
Tot acest joc vine din aceea că pasiunea pentru poezie a lui Cistelecan e prea lucidă ca să nu fie alergică la tonul sublim; pentru el, codul bunelor maniere critic-sentimentale cere ca afecţiunea să se comunice jovial (dar fără miticisme), iar tandreţea ironic (însă fără sarcasme). Foarte arar, doar atunci când are certitudinea că scrie despre poeţi într-atât de serioşi încât cu ei nu mai e de glumă, precum Mircea Ivănescu, Ion Mureşan, Claudiu Komartin sau Dan Coman, tonul şi intonaţia à la légère sunt lăsate deoparte şi Cistelecan începe să oficieze şi el lectura cu aceeaşi gravitate agelastă ca a admirabililor critici amintiţi în paragraful de mai sus. Ei, desigur, nu chiar de la un cap până la celălalt; odăjdiile nu-i anihilează complet sacerdotului improvizat spiritul mehenghi, astfel încât, până şi atunci când se află la articolul ungerii cu mir, formula rituală poate suna mucalit & hâtru, chiar în clipa rostirii propoziţiei de consacrare definitivă – exemplul cel mai bun este, probabil, cel deja celebru, întors pe toate feţele de oamenii pricepuţi într-ale poeziei (şi numai puţini nu-s pe la noi), în care se decretează exact la capătul oficiului sacramental că doar Ion Mureşan e poet, „restul e artişti”. Dezacord faţă de care mă grăbesc să-mi exprim acordul (deşi mai ştiu măcar alţii trei-patru care e artişti şi ei, dar, de… Unde magister dixit, nu-i tocmeală!).
Se cade de îndată subliniat, şi încă apăsat, că în nici un caz, oricât de lejer galopantă sau de amical mordantă ar putea ajunge, colocvialitatea cu pricina nu-i scade lui Alexandru Cistelecan nici cu un vârf de unghie din seriozitatea şi, mai ales, profunzimea la care-l obligă atât profesiunea, cât şi ilustra ascendenţă de practicanţi ai respectivei profesiuni căreia cu onoare îi răspunde şi corespunde ADN-ul deontologic. De altfel, în aleph-ul frazei lui critice sunt relativ lesne recognoscibili cromozomii răspunzători de constituţia lanţului dublu. Ardeleneşte vorbind (ca să ne adecvăm sujetului, fireşte), constelaţiile cu influenţă majoră se disting cu ochiul liber. Să le luăm pe rând.
De Negoiţescu îl apropie fraza estetă, nu într-atât de juisant şi totuşi narcisist somptuoasă ca a cerchistului, dar compensând minusul de calofilie prin irizarea perioadelor sintactice şic cu un plus de căldură umană. Cu Raicu îl aseamănă capacitatea de a intui până la nivel infracuantic natura şi structura materiei ori a substanţei poetice, precum şi cvasi-infailibila reactivitate empatică la text. De proza critică a lui Valeriu Cristea aminteşte invidiabila specializare a memoriei, detenta ei asociativă, capacitatea spongioasă de absorbţie a fluidului poetic, având drept pandant posibilitatea de a juxtapune în sesizante volute comparatiste versuri şi poeme din epoci lirice diferite, ori chiar dispare – cu nuanţa că, dacă antecesorului îi vin mai bine exerciţiile de aşezare speculară a unor texte din varii literaturi, lui Cistelecan i s-a acordat graţia unei exhaustive memorii angelice pentru o singură literatură – cea română, de la sine înţeles (memorie a unei unice infinităţi de care a ştiut să profite din plin, precum Gaston Bachelard pentru literatura franceză sau Giacomo Debenedetti pentru cea italiană). În fine, cu Gheorghe Grigurcu (singurul maestru în viaţă) are în comun inervarea umorală a frazei (în cazul lui Alexandru Cistelecan, fără a se ajunge însă absolut niciodată la inflamaţii pamfletare) şi tendinţa revizionistă, pledând pentru centralitatea în canonul poetic a lui Mircea Ivănescu, pentru generaţia şaizecistă, şi a lui Ion Mureşan, pentru cea optzecistă.
Spuneam la început că, aidoma poeţilor, Alexandru Cistelecan are convingerea valorii absolute a poeziei. O implicaţie substanţialistă, mai mult sau mai puţin directă, a acestei convingeri e aceea că, dacă nimic nu există în afara poeziei, atunci toate fenomenele pot fi la fel de bine material poetic. Aşa se şi explică de ce, în decurs de mai puţin de douăzeci de ani (mai precis, din 1987, de la Poezie şi livresc, şi până în 2004, la Al doilea top), criticul ajunge să se situeze pe poziţii aparent ireconciliabile. Astfel, în cartea din 1987, în răspăr faţă de prejudecata comună, proclamă dreptul culturii (al livrescului, în speţă) de a se constitui în materie poetică la fel de profitabilă ca acelea oferite de natură (ori poate chiar mai profitabilă). Pentru ca în anii 2000, şi înainte, şi după cartea din 2004, să apere şi să ilustreze teza contrară, anume că naturalul, biologicul, visceralul nu sunt refuzate de poezie, ba dimpotrivă, poezia autentică din substanţa lor se hrăneşte cu precădere. Nu e, de fapt, nici o contradicţie la mijloc; în ce ţine de poezie, Cistelecan nu e un nominalist, ci un esenţialist – că e livrescă sau neoexpresionistă, poezia tot poezie e, aşa cum, trăită în bibliotecă sau în cârciumă, viaţa tot viaţă rămâne. După cum Cistelecan-apologetul-livrescului sau Cistelecan-ideologul-neoexpresionismului sunt unul şi acelaşi critic, luându-şi bunul poetic acolo unde-l găseşte, adecvându-şi discursul critic la natura proteică a discursului poetic, interesat în primul rând de coerenţa interpretării, şi nu de impresia pe care aparenta oscilaţie a propriei atitudini ar putea să o lase. Poate părea paradoxal, dar nu e vorba aici de autocontrazicere, ci, exact pe dos, de o formă de consecvenţă.
Era dificil ca fomula aceasta, prea de tot personală, a criticii lui Alexandru Cistelecan să-şi găsească discipoli. Mai ales că propriul temperament nu-l predispune la atitudini de maestru. Poate că de aceea nici nu avem un critic douămiist specializat pe poezie cu o expertiză de natura celei a lui Cistelecan – cei mai buni comentatori tineri de poezie, trio-ul ieşean Patraş-Mironescu-Creţu, nu sunt exclusiv critici de poezie. Totuşi, există un ton marca Cistelecan recognoscibil la câţiva dintre cei mai buni critici tineri; mă gândesc în primul rând la Andrei Terian, care, excelând mai degrabă în critica criticii decât în analiza poeziei, îşi umanizează uneori tehnicalităţile cu ardelenisme mucalit-şugubeţe ori cu sprinţare colocvialisme, aducând mult cu cele ale seniorului.
Cândva, într-un număr al revistei Euphorion dedicat lui Mircea Ivănescu, Alexandru Cistelecan mărturisea că a renunţat la încercarea de a deveni poet în urma lecturii poemelor mopetiene, pentru că se întâmpla ca versurile pe care le citea atunci să fie exact cele pe care voia să ajungă să le scrie. Poemele lui Mircea Ivănescu erau visul de poet al ucenicului Alexandru Cistelecan. Cinică şi absurdă situaţie, în care nu ucenicul săvârşeşte ritualul act paricid faţă de maestru, ci maestrul fără voie îşi ucide un discipol necunoscut. Însă cinismul istoriei literare s-a dovedit, de această dată, benign; pentru că literatura română tot câştigată rămâne şi cu poezia, oricum superlativă şi inimitabilă, a unui singur Mircea Ivănescu, însă fără critica de poezie a lui Alexandru Cistelecan ar fi fost substanţial sărăcită. Şi nu e vorba numai despre calitatea, de asemenea superlativă şi inimitabilă, a paginilor critice; şi nici doar despre faptul că, pe cât se pare, Cistelecan a impus pentru destulă vreme de acum înainte ierarhia (era să zic topul) poeziei tinere, ba a corijat şi ierarhiile poeziei optzeciste. Critica lui e chiar mai mult de atât; vorbind uşure despre lucrurile cu adevărat importante, tratând despre imponderabilele liricii cu colocvialitatea cotidiană, făcând, deci, din poezie un adevăr de fiecare zi, textele lui Alexandru Cistelecan nu sunt doar ştiinţă literară, şi nici numai ştiinţă, ci sunt de-a binelea o variantă a acelui melanj eteric între artă şi ştiinţă despre care vorbeşte Nietzsche în Gaya scienza. Iar criticii care reuşesc să facă din ştiinţa lor una veselă sunt la fel de rari ca poeţii mari.
