Ne place să credem că…

20 februarie 2013. Mă aflu într-o bibliotecă privată căutând cărţile pentru o lucrare de seminar. Interesat de istoria modernă a României, scot din raft o carte să o răsfoiesc: Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985. La pagina 3 citesc omniprezentul cuvânt din opera Conducătorului statului, la acea vreme Nicolae Ceauşescu: „Va trebui să avem o istorie unitară care să redea corespunzător fiecare etapă de dezvoltare economico-socială …” ş.a.m.d.

Sub citatul secretarului general al partidului citesc însemnarea unui fost „proprietar” al cărţii: „De cîte ori citesc, în ultima vreme, cîte ceva din istoria acestui neam, îmi vine să aşez, în faţa oricărei afirmaţii mai categorice – poate datorită culturii, experienţei de viaţă, vîrstei – un cuvînt dureros: «ne place să credem că…» 27 febr. 1987”.

carte

Despre părerile şi sugestiile lui Nicolae Ceauşescu privind istoria României s-a scris mult. Un lucru este însă cert! Chiar dacă a scris „cuvântul înainte” cu un stilou Mont Blanc sau Scheffer, cu peniţă de aur sau de platină, Nicolae Ceauşescu poate că mai avea bătăi în palmă de la ciocănelul cu care a reparat diferite perechi de pantofi în tinereţe. Bancurile din epoca ceauşistă o confirmă…

Mult mai interesant mi s-a părut, însă, comentariul fostului „proprietar”. Scris tot cu stiloul, însă de o mână împinsă de o minte lucidă. Comentariul fostului „proprietar” arată clar existenţa unor oameni care nu au acceptat istoria unitară din epoca Ceauşescu. Chiar dacă asta a fost scris doar pe pagina unei cărţi şi  nu a însemnat protest în stradă, dezacordul a existat. Nu au fost acceptate exagerările naţionaliste ulterioare antinaţionalismului anilor ’50, mai cu seamă când acest naţionalism era un instrument în favoarea ambiţiilor familiei Ceauşescu.

Cât de părtaşi au fost autorii acestor lucrări de istorie? Fiecare a putut să o demonstreze după decembrie 1989 – Gheorghe Platon a afirmat că acceptarea a ţinut de cenzură. Nu căutam să învinovăţim sau să deculpabilizăm acum…   Pentru fiecare istoric, ceea ce scrie este produsul unei analize proprii, reglementate de rigoarea academică. În perioada comunistă rigoarea istoricului a fost transformată de politica de stat (istoria era socotită ştiinţifică însă acea ştiinţa nu-şi prea poate găsi locul lângă rigoare!). Aşa că au apărut afirmaţii mai categorice, în faţa cărora putem pune „ne place să credem că…”. Cine a solicitat o anumită „rigoare ştiinţifică” i-a plăcut să creadă într-un anumit fel.

Astăzi, rigoarea istoricilor nu mai este cu siguranţă una asemănătoare cu cea din regimul comunist, ci este una dată de o profesionalizare internaţională. Însă, de foarte multe ori, autorul îşi solicită propria rigoare academică şi îi place să creadă că…deţine adevărul!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *