Cunoaştere de noapte (8)

Uneori somnul devine calea care duce spre Dumnezeu. Păşesc în vis, imaginându-mi că mă întorc acasă, în locurile de odinioară, pierdute pentru prezent, însă drumul, pornit din familiarul acelei lumi, o ia pe nesimţite spre tărâmul Celui de care toată viaţa mi-a fost dor.
***
Eram într-un palat în ruine şi zăboveam vrăjită prin încăperine pline cu brocarturi, cu mobile şi obiecte scumpe, cu tablouri şi draperii de catifea de culoarea aurului veşted. Era acolo, pe podea, o carte ferecată în argint, iar în medalioanele de pe copertă erau pictaţi îngeri. Am cerut voie să iau, din câte erau acolo, doar cartea şi cineva mi-a îngăduit. Dar când să ies, pe hol, am dat de vase preţioase sparte, de comori stricate care urmau să fie aruncate la gunoi.

Dintr-o ramă aurie, ruptă, mă privea bunica mea cu zâmbetul ei de demult. M-am aplecat şi am luat rama cu poza ei, cu gândul s-o repar acasă. Alături, pe jos, mai era o ţesătură galbenă, pe care altădată bunica mea aşeza ceştile de ceai. Am părăsit palatul, strângând la piept cartea cu îngeri, rama ruptă cu poza bunicii şi ţesătura deşirată.

***
Se făcea cã mã aflam într-un templu în ruinã, la malul mãrii. În jurul meu o mulţime de oameni, unii din strãvechime, alţii de azi, discutau în contradictoriu despre existenţa divinitãţii. Cum tãceam, ascultând împletirea şi rãsfirarea opiniilor, am desluşit deodatã lângã mine un câine, care veghea cu o încordare atât de intensã, încât am simţit cã sub acea înfăţişare mă privea Dumnezeu. Era acolo dar nimeni nu părea să-L vadă.

***
Mă pierdusem pe fundalul cenuşiu al unor străzi necunoscute, căutând în van calea spre casă. Luând-o înainte, m-am pomenit într-un târziu în dreptul unei biserici din care tocmai ieşea lumea, căci se sfârşise liturghia. După o vreme, am dat de o altă biserică de unde pleca mulţimea, căci şi acolo se terminase slujba. Tot drumul meu era presărat cu biserici care îşi închideau porţile, de cum mă apropiam de ele. Mergeam cuprinsă de o vinovăţie crescândă, fiindcă totdeauna ajungeam ultima şi nu mai puteam fi primită înăuntru.

În spatele ultimei biserici de pe drum, am observat o ceată de copii în alb, care cântau afară. În jurul lor nu era nimeni altcineva şi când mi-am ridicat ochii, am văzut că cel care cânta lângă mine avea aripi.

***

Înaintam în sus ca sorbită de o putere nevăzută, printr-un alb imaculat ca zăpada neatinsă. Şi cum suiam, deodată, într-o parte a drumului vertical, am văzut un leopard alb, cu pete vag cenuşii, cu trupul transparent ca de sticlă. Brusc am ştiut Cine era. Când am trecut prin dreptul Lui, m-am întrebat dacă nu va sări să mă sfâşie, dar leopardul nu s-a mişcat ci a rămas numai la pândă. Iar sus de tot, când am ieşit din alb, m-am trezit pe acoperişul negru al unei catedrale şi, ca să nu cad, m-am agăţat cu amândouă mâinile de crucea înfiptă în turla subţire.

***
Mi se făcuse dor de ai mei şi cum eram într-un loc singuratic, acoperit de iarbă, am îmbrăţişat pământul, lipindu-mi obrazul de el, iar pământul mi-a răspuns cu o tresărire din adânc.

În faţa mea se ridica un pom şi la poalele trunchiului, lipită de el, era o iască mare, având forma unei inimi. Când am atins-o, s-a desprins şi luând-o în mâini, am simţit că era moale şi vie.

– Ce vrei să faci cu ea? am auzit în mine întrebarea.
– Aş vrea să zbor, am răspuns tot în gând.

Atunci am început să mă înalţ încet, în asfinţit, şi coruri nevăzute cântau ca de Înviere, iar când am ajuns în văzduh, norii au prins treptat să se destrame şi printre aburi am văzut ochii, pictaţi ca în fresce, ai lui Isus.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *