Enigmatică şi saturată de referinţe culturale, limpidă şi inaccesibilă celor care refuză calea ascezei culturale, poezia lui T. S . Eliot marchează unul dintre acele momente în care inovaţia îşi atinge punctele ei cele mai înalte. Narativitatea se suprapune peste încercarea de a lua în stăpânire un întreg domeniu al tradiţiei, navigând către apele cutreierate de antici şi de moderni, deopotrivă. Alături de Ezra Pound, de W. B. Yeats sau de Robert Frost, Eliot este unul dintre autorii care iniţiază o reformă de adâncime a limbajului poetic, fecundând o linie ce domină poezia europeană.
În cazul românesc, textele lui Eliot beneficiază de privilegiul de a se fi întâlnit cu cerebralitatea vizionară a lui Mircea Ivănescu. Fericite sunt culturile binecuvântate cu acest dar al zeilor- acela de a avea în mijlocul lor, pentru o jumătate de veac, în cele mai aspre clipe ale tiraniei, un scriitor care să parcurgă nu doar cărările propriei sale opere, ci să şi deschidă, prin tălmăcirile sale, drumuri temerare , necunoscute până la el. Selecţia de poezie americană publicată de Mircea Ivănescu la editura “Dacia”, în anii 80, selecţie în care figurează şi echivalenţa românească din “ The waste land”, este semnul vitalităţii erudite ce face din creatorul lui mopete un spirit afin cu Pound, Eliot sau Wallace Stevens.
Şi poate că nu există cale mai norocoasă de iniţiere în arcanele poeziei lui Eliot decât pătrunderea în ariditatea barocă a tărâmului pustiiit. “ The waste land” este, ca şi “ Cantos”, unul dintre obiectele intelectuale prin care secolul trecut evocă exemplele fondatoare ale lui Vergiliu sau Dante. Între traducător şi original se stabileşte o relaţie de tandră complicitate, iar poezia românească câştigă, o dată cu rândurile lui Mircea Ivănescu, accesul la o expresivitate îndrăzneaţă şi tulburătoare. Dialogul dintre poeţi este mediat, peste timp, de aplecarea asupra poemului lui Eliot: Mircea Ivănescu adaugă notelor lui Eliot propriile sale note, comparabile prin migală şi precizie cu corpul de adnotări pe care Ştefan Augustin Doinaş îl alătură variantei sale din “ Faustul” lui Goethe.
Căci lectura din “ The waste land” este ,înainte de toate, o recitire ce obligă la revizitarea tuturor pietrelor de hotar pe care Eliot le presară în cursul poemului său. De antici la Baudelaire, de la literatură la mit, vocea lui Eliot este amplă şi majestuoasă, iar din fiecare notă ce vine din text se deschide un alt braţ al acestui fluviu fără zăgazuri , hrănit de obsesiile Occidentului. “ The waste land” este cântecul unui sfârşit de lume, dar şi poarta prin care se poate intra în tărâmul modelat de forţele aspre şi demonice pe care Eliot le – a intuit, prin rândurile sale. Focul care arde în capodopera sa este unul ce luminează, până departe, ca un ochi de far.
Sensul tradiţiei.
Autor înrădăcinat în matricea creştină a Europei, încercat de accese de pesisism, neîncrezător în forţa de iradiere dialectică a progresului, Eliot ţine de un timp care se îndepărtează de noi, cu fiecare an şi cu fiecare deceniu. Exerciţiul lecturii textelor sale este o iniţiere în tainele unui limbaj şi în labirintul unei viziuni despre om în relaţie cu divinitatea.
Eliot- criticul şi intelectualul aparţine unei direcţii situate în contra curentului dominant astăzi. Deloc întâmplător, în magistrala sa sinteză dedicată gândirii conservatoare , Russell Kirk alegea să încheie panorama sa cu o oprire asupra rolului pe care poezia şi reflecţia critică a poeţilor îl pot juca în redefinirea lumii noastre. “The conservative as poet”- iată o imagine memorabilă propusă de Kirk, o imagine în care se înscrie şi destinul lui Eliot. Pornind de la devastarea metafizică din “ The waste land” şi urcând către mişcarea tragică din “ Murder in the cathedral”, arta şi gândirea lui Eliot nu pot fi separate de acest elan subsumat căutării semnificaţiei într-o lume descentrată. “ The idea of a christian society”, summa reflecţiei sale politice şi etice, este încununarea acestui devotament benedictin şi oglinda în care se răsfrânge erudiţia înflăcărată de vocaţia conservatoare.
Ceea ce surprinde şi fascinează, la Eliot-criticul şi eseistul, este simplitatea clasică a demersului critic. Discursul despre literatură nu are nimic pedant, el nu este stufos şi încâlcit, nu este corupt de ambiţia închiderii în structuri şi cifre a unui miracol al inefabilului. Critica lui Eliot este aproape de literatură prin refuzul dogmatismului şi prin supleţea stilului. Importanţa lui Eliot în canonul istoriei criticii moderne nu se mai cere reamintită. Dar, dincolo de contribuţie, de concepte, rămâne plăcerea descoperirii unor texte care se nasc din descoperirea unei tradiţii literare, la rândul lor.
“ Tradiţie şi talent personal”, acel text evocat obsesiv în relaţie cu moştenirea lui Eliot, cucereşte, astăzi, prin chiar reafirmarea, insurgentă, a valorii dialogului cu seria de spirite care ne precedă. Critica lui Eliot este, în ceea ce are mai profund şi vital, o conversaţie cu cei morţi, o tentativă de retrezi vocile lor şi de a urmări ecoul cuvintelor lor în sălile întinse şi nobile ale lumii occidentale. Reformarea limbajului poetic se întemeiază pe o cunoaştere profundă a trecutului, pe familiaritatea cu un registru de expresie deconcertant prin amploarea sa . Este, în Eliot, o devoţiune faţă de conceptul de “ umanism”, în accepţiunea sa originară, necoruptă de secolul al XX-lea, o vocaţie care îl apropie de doi dintre cei mai distinşi intelectuali americani conservatori, Irving Babbitt şi Paul Elmer More.
Critica lui Eliot este, aşadar, asemeni unui fir al Ariadnei, menit să conducă pe cel care se încredinţează eseistului către marginea pădurii danteşti. Revenirea la tradiţie, către sursele civilizaţiei iudeo- creştine este alternativa la uitare şi scufundarea într-un prezent perpetuu. Căutând acele trei voci ale poeziei despre care a scris rânduri fundamentale, T. S. Eliot redeşteaptă sunetele şi imaginile care stau ascunse sub jarul mocnit al lumii (post)modernilor.
