Alejo Carpentier, “Paşii pierduţi”, fragment (1)

14
Vineri noaptea.

casa aceea mare cu opt ferestre cu grilaje, moartea continua să şi facă treaba. Era peste tot, harnică, îndatoritoare, organizând înmormântările, grupând bocetele, aprinzând lumânările, având grijă să încapă toată aşezarea în marile încăperi cu bănci adânci de piatră şi praguri late ca să i poată contempla mai bine opera. Pe un catafalc acoperit cu catifea veche, mucegăită pe alocuri, se afla deja sicriul răsunând încă a lovituri de ciocan, străpuns de cuie groase şi argintate, adus de curând de Tâmplarul care nu greşea niciodată în privinţa dimensiunilor exacte ale defunctului, căci prevăzătoarea lui memorie păstra măsurile omeneşti ale tuturor locuitorilor vii ai oraşului. Din noapte izvora mirosul prea pătrunzător al florilor, flori din curţi, de pe pervazuri de ferestre, din grădini recucerite de selvă — tuberoze şi iasomie cu petale grele, nuferi sălbatici, ceruite magnolii — strânse în buchete, cu panglici ce ieri împodobeau coafuri de bal. În vestibul, în antreu, bărbaţii, în picioare, vorbeau pe un ton grav, în timp ce femeile se rugau pe două voci în dormitoare, cu obsedanta repetare în cor a unei „Bucură te Maria cea plină de har, Domnul este cu tine, Binecuvântată eşti tu între femei“, cu un murmur ce se înălţa în colţurile întunecoase, între icoane cu sfinţi şi rozarii atârnate de stâlpi, umflându se şi dezumflându se în ritmul invariabil al valurilor liniştite ce fac să se rostogolească pietrişul pe o plajă.

Oglinzile toate, în ale căror profunzimi trăise mortul, erau acoperite cu bucăţi de pânză şi cearşafuri. Diverse autorităţi — Pilotul de torente, Primarul şi Învăţătorul, Pescuitorul de ton, Tăbăcarul — tocmai se aplecaseră peste cadavru, după ce şi scuturaseră mucurile de ţigară în pălării. În clipa aceea, o fătucă pirpirie, îmbrăcată în negru, scoase un ţipăt ascuţit şi se prăbuşi la pământ, scuturată parcă de convulsii. Fu scoasă din cameră pe braţe. Dar acum era Rosario cea care se apropia de coşciug. Toată în negru, cu părul lucios strâns pe cap, cu buzele palide, mi se păru de o uluitoare frumuseţe. Se uită la toţi cu ochii măriţi de plâns, şi, brusc, rănită parcă în pântece, îşi strânse mâinile la gură, scoase un urlet prelung, inuman, de animal săgetat, de gravidă, de posedată de diavol, şi îmbrăţişă sicriul. Acum spunea cu un glas răguşit, întretăiat de sughiţuri, că o să şi sfâşie hainele, că o să şi scoată ochii, că nu mai vrea să trăiască, că o să se arunce în groapă ca s o acopere pământul. Când lumea vru s o îndepărteze, se împotrivi cu furie, ameninţându i pe cei ce încercau să i desprindă degetele de catifeaua neagră, cu vorbe misterioase, ce ţi dădeau fiori, ieşite parcă din hăurile oracolelor şi ale profeţiilor. Cu vocea sfâşiată de plâns, vorbea despre mari nenorociri, despre sfârşitul lumii, Judecata de Apoi, prăpăd şi ispăşire. În cele din urmă o scoaseră din cameră, leşinată parcă, cu picioarele ţepene şi părul răvăşit. Ciorapii negri, rupţi în timpul crizei; pantofii cu tocurile tocite, proaspăt vopsiţi, târâţi pe duşumea cu vârfurile spre interior, îmi produseră o durere atroce. Dar acum altă soră îmbrăţişa sicriul… Impresionat de violenţa acestei dureri, mă gândii, dintr odată, la tragedia antică. În aceste familii atât de numeroase, unde fiecare îşi ţine hainele de doliu împăturite în cufere, moartea era un lucru foarte curent. Mamele ce năşteau des se întâlneau cu ea adesea. Dar aceste femei ce îşi împărţeau sarcini bine ştiute în jurul unei agonii, ce ştiau din copilărie să i îmbrace pe morţi, să acopere oglinzile, să spună rugăciunile potrivite, protestau împotriva morţii cu un ritual venit din vremuri foarte vechi. Pentru că era, în primul rând, un fel de protest disperat, ameninţător, aproape magic, contra prezenţei Morţii în casă. În faţa cadavrului, aceste ţărănci clamau pe tonul eforilor spartani, lăsându şi pletele bogate să cadă ca nişte văluri negre peste teribile chipuri de fiice de regi; căţele sublime, troiene urlând, azvârlite din palatele lor incendiate.

Alejo Carpentier, “ Paşii pierduţi”, traducere de Dan Munteanu Colán, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, reprodus cu acordul editurii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *