Generaţii. Poveştile brăţării din sâmburi de curmală

În proza actuală, biograficul ocupă un loc privilegiat pe canavaua ficţiunii literare. Crâmpeie de viaţă trăită nemijlocit se transfigurează într-un univers insolit şi, adesea, misterios, care se cere decodat cu alte mijloace decât cele ale naraţiunii factuale. Izvorât din efervescenţa unei experienţe dramatice reale, romanul lui Sahar Delijani, Copiii arborelui de jacaranda, este una dintre acele cărţi cu o semiotică aparte, ce invită la lecturi adiacente pentru o necesară iniţiere în datele identitare ale unei lumi îndepărtate. Receptat mai întâi ca saga unei familii spirituale, extinse, îşi revelează treptat celelalte dimensiuni: valoarea documentară, forţa de a evoca amploarea şi consecinţele represiunii, poezia iubirii şi contradicţiile unei lumi scindate. Dincolo de toate acestea, se zăreşte o constelaţie de destine individuale, ce se scurg, tăcute, în matca unei istorii sumbre asumate de o întreagă colectivitate.

O istorie în fărâme

Istoria tragică, nemiloasă, este unul dintre principalii actanţi ai romanului. Pe firul ei, datele sunt notate cu acribie de naratoare, lăsând să se deruleze încet anii celei mai sângeroase perioade a Iranului contemporan. Universul artistic se deschide într-o atmosferă asfixiantă, în spatele zidurilor închisorii Evin. Este timpul represaliilor, al violenţelor, al urii exacerbate. În 1983, anul naşterii Nedei în spitalul închisorii, tinerii, cei care trăiseră cu fervoare utopia revoluţionară, se află în centrele de detenţie şi de anchetă din preajma Teheranului. Familii întregi se destramă. Azar, Simin, Parisa şi soţii lor descoperă infernul carceral, cu toate efectele tragice ale noului statut de duşmani ai revoluţiei. Pe de o parte sunt ei, victimele, motivate de idealurile revoluţionare, de cealaltă parte sunt agenţii sistemului represiv, Gărzile Revoluţionare, oameni ai periferiei, ai subteranei, apăruţi în valuri în epoca vertiginoasei urbanizări a Teheranului.

Contextele ilustrate conferă verosimilitate lumii reconstituite, creionând destine neobişnuite ce dau viaţă unei naraţiuni evenimenţiale. Cauzele care au dus la declanşarea unor acţiuni de forţă, punitive, precum şi mecanismele terorii sunt reliefate prin ilustrări individuale. La începutul anilor ’80 ai secolului trecut se produsese o fractură în miezul societăţii iraniene. Istoria a consemnat-o în date precise, dar strict informative. Autoarea decupează acest înveliş documentar, dându-i contururi fine şi disipându-l în straturi adânci sufleteşti, acolo unde se cuibăresc entuziasmul şi speranţa, apoi frica şi disperarea. Utopia revoluţionară care a provocat mişcările de protest din marile oraşe iraniene s-a bucurat iniţial de o coeziune deplină, de o participare unanimă, în numele libertăţii. Toate generaţiile implicate erau animate de acelaşi ideal, înţeles însă ca reacţie împotriva rapidei modernizări a societăţii în timpul regimului imperial. Acela a fost momentul în care s-a simţit disoluţia autorităţii patriarhale, pe fondul anomiei generalizate. Digresiunea propusă nu este deloc întâmplătoare. Pentru a înţelege toate semnele declinului, cititorului mai puţin avizat i se recomandă o lectură în oglinda revelatoare a istoriei, singura capabilă să lumineze toate resorturile acţiunilor şi pătimirilor acestor personaje de roman. Farhad Khosrokhavar observă, asemenea tinerei scriitoare, că paradoxul ce a măcinat societatea în acele timpuri tulburi a fost unul de natură generaţională: ,,Le paradoxe est bien le suivant: la génération des parents et des grands-parents n’aspire pas à la liberté politique moderne; néanmoins elle est, de loin, moins intolérante que les jeunes, pourtant marqués par une inflexible volonté d’instaurer le règne de la liberté sur la scène sociale et politique.” (Farhad Khosrokhavar, L’Utopie sacrifiée. Sociologie de la révolution iraniennne. Préface par Rémy Leveau. Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1993, p. 47)

Romanul reconstituie cu fidelitate toate evenimentele care au urmat primei perioade de avânt revoluţionar: epurările în universităţi, reprimarea mişcărilor studenţeşti, interzicerea partidelor politice şi a unor ziare de opoziţie, lupta în clandestinitate, infuzia sentimentului de frică. Azar, Ismael şi Amir sunt doar câteva nume din miile de tineri seduşi de cântecul de sirenă al ideologiei marxiste. Tipăresc şi distribuie manifeste, se confruntă cu Gărzile Revoluţionare, organizează întâlniri conspirative, apoi trăiesc amarul sentiment al înfrângerii. Ei, tinerii, cred că cea mai bună dintre lumi e posibilă atunci şi acolo, pe pământul Iranului, că a venit timpul să ia în propriile mâini viitorul şi modernizarea ţării. Mult mai intoleranţi în comparaţie cu părinţii lor, intuiesc că disensiunile dintre generaţii au produs falii de comunicare. Azar şi Ismael rup toate legăturile cu părinţii, se izolează, refuză orice formă de acceptare a unei lumi tradiţionale guvernată de un Dumnezeu al răzbunării. Pe de altă parte, soţul lui Marzieh este dezmoştenit de părinţi, incapabili să-i ierte rătăcirile. Toţi aceşti tineri trăiesc acut ceea ce Farhad Khosrokhavar numeşte, în studiul amintit, ,,la rupture de l’unanimisme”. (p.33)

Apar dezrădăcinaţii, marginalii, iviţi din lumea ex-orbitantă a Teheranului. Sunt oameni cu o instrucţie precară, fără angoase, dar plini de complexe în faţa intelectualilor ce par greu de reeducat la noile cutume impuse de rocada politicului cu religiosul. Din rândurile lor se desprind agenţii noului sistem de represiune. Fraţi şi Surori ale moralităţii, adesea fără nume, supraveghează cu cinism şi cerbicie la respectarea noilor dogme. Devine tot mai vizibil un decalaj între tineretul intelectual urban, pentru care libertatea e mai presus de orice, şi aceşti inşi ai periferiei, de formaţie antidemocratică, apropiaţi de spiritul comunitar, nostalgic paseist. Represiunea este semnul unei crize, al unei fisuri în coeziunea iniţială. Uzurpatorii revoluţiei afirmă un proiect de o maximă violenţă. În imaginarul colectiv al victimelor persistă însă confuzia între vis şi realitate. Deşi este acuzat de marxism şi ateism, Amir speră că totuşi va fi eliberat. În celula pentru femei, Azar speră să nu-i fie luată fetiţa nou-născută: ,,Speranţa nu era interzisă.”

Odată cu suprimarea mişcării de protest, întreaga ţară este transformată într-un imens spaţiu carceral. Mariam deplânge această situaţie, confesându-se fiicei sale, Sheida: ,,Totul e o închisoare mare, Sheida. Cu toţii suntem într-o închisoare mare.” Zidurile delimitează doar locul izolării, al torturii şi anchetelor interminabile, al morţii. Episoadele de detenţie reînvie acea notă specifică a naraţiunilor despre experienţa detenţiei politice, subliniind aceleaşi teme şi motive din morfologia lor structurală: arestările, şocul, percheziţiile, anchetele, zilele petrecute în celulele comune, conflictele dintre deţinuţi şi gardieni, principiul panopticonului, condiţiile subumane de viaţă, foamea, mizeria, simulacrele de procese, vorbitorul. Peste toate se aşterne însă ceva care înfiorează, intensifică inexplicabil starea de teroare. Tribunalele religioase iau locul curţilor militare. În 1988, ultimul an al războiului dintre Iran şi Irak, se rejudecă precar şi se condamnă la moarte mii de deţinuţi. Amir şi Behrouz îşi pierd viaţa în acest puseu iraţional al epurărilor.

Dincolo de zidurile temniţelor, tensiunile se acumulează, generând o luptă surdă pentru supravieţuire. Pe măsură ce războiul cu Irak avansează, numărul victimelor creşte şi bombardamentele devin tot mai sângeroase. Penuria impune generalizarea cartelelor, dar provoacă şi apariţia pieţei negre. Viaţa familiei lui Maman Zinat, cu cei trei copii aflaţi în grijă – copii ai fiicelor încarcerate – se prelinge printre pericolele ivite la fiecare colţ de stradă. Mai târziu, mamele împreună cu fiicele lor îşi vor căuta un loc într-o lume mai bună, părăsind Iranul: Mariam cu Sheida, Simin cu Forugh, Firuzeh cu Donya. Lumea în continuă evanescenţă îşi pierde pentru totdeauna contururile. Idealurile nu mai pot fi recuperate.

Punct şi contrapunct

La nivelul scriiturii, romanul păstrează ceva din frumuseţea unică a covoarelor persane. Sunt aşezate faţă în faţă, cu abilitate narativă, două lumi diferite, dar unite prin puncte comune în ţesătura timpului: Teheranul de ieri, din anii revoluţiei şi ai violentei sale reprimări, şi Teheranul de azi, spaţiul exprimării noilor revolte. Panorama metropolei în expansiune devine laitmotivul ce supune la grele încercări acuitatea senzaţiilor. Olfactiv, mirosul de motorină şi de asfalt încins, uneori de putreziciune, mai ales în proximitatea închisorilor, invadează plămânii, provocând neplăcute reacţii viscerale. Haosul traficului, ambuteiajele, ritmul infernal creează un fond sonor inconfundabil şi dau impresia că viaţa se scurge frenetic, periculos, ca o rană cotidiană. Peste toate se aşterne, inexorabil, ridicându-se din adâncuri, ceaţa, smogul, praful citadin ce străpunge epiderma, invadează porii, devine pentru totdeauna veşmânt al sufletului. Sheida îi mărturiseşte iubitului ei italian, Valerio, că Iranul miroase a praf şi a amintiri. Singurele refugii, spaţiile compensative, unde timpul încremeneşte , sunt curţile interioare. La umbra arborilor de jacaranda, într-o curăţenie deplină, alături de fântâni cu peşti exotici, cresc copiii revoluţiei sub privirile protectoare ale bunicilor. Indiferent de timpul evocat, obiectele lumii sunt colorate. Fiecare culoare este numită, ca orice semn distinctiv şi important. Uşile sunt albastre, florile arborilor de jacaranda sunt roz-mov, pantalonii sunt gri sau maro, chador-ul este, de obicei, negru, iar peste toate pluteşte acel alb prăfuit al oraşului, al zidurilor sale, al vălurilor acoperitoare.

Contrapunctic, istoria se repetă, rănile se redeschid, iar trecutul irumpe cu forţă, contorsionând prezentul. Prin venele copiilor arborelui de jacaranda curge exaltarea părinţilor. Printr-un transfer genetic de entuziasm, Omid şi Sara, copiii Parisei, şi Dante, fiul lui Marzieh, ies pe străzi alături de miile de tineri asemenea lor. Ceilalţi, exilaţii, îi privesc de departe. Începe era comunicaţiilor deschise, a reţelelor de socializare, a vieţilor trăite mediatic, a secretelor divulgate abrupt. Printr-un joc al destinului, consultând un articol pe internet, Sheida află adevărul despre tatăl ei, condamnat la moarte şi executat prin spânzurare. Noile mişcări reiterează la indigo revoltele părinţilor. Se retrăieşte cu voluptate stadiul unanimităţii. O mână nevăzută mişcă însă lupa de pe faţa istoriei, iar aceasta se răzbună. Tinerii de acum sunt nevoiţi să sufere, la rândul lor, calvarul reprimării, al cruzimii, al centrelor de detenţie, să întâlnească monştrii sanguinari ai mecanismului represiv. În urzeala de covor persan a naraţiunii apar mici pete, anticipate de evenimentele din trecut: ,,Se ştia: viitorul fusese stricat cu mult timp în urmă. Şi la fel şi copiii.” Glisarea între cele două planuri temporale este uneori lentă, alteori se precipită, după dinamica vieţii sufleteşti a personajelor. Numeroase episoade deschid, pe calea memoriei afective, culoare spre trecut, căutând semne prevestitoare ale prezentului. Într-o deplină armonie a imaginarului narativ, trecutului îi răspund reverberaţiile prezentului. Copiii arborelui de jacaranda sunt diferiţi, cumva, de părinţii lor. Dacă părinţii se mobilizaseră în numele utopiei revoluţionare, copiii sunt victimele amăgirilor din perioada electorală.

Există o linie de demarcaţie, o zonă albă dominată de un timp al abundenţei. Aromele şi deliciile culinare gâdilă simţurile cu notele lor specific orientale. Orezul, fasolea, năutul şi nelipsiţii cartofi din vremea războiului şi a raţionalizării sunt înlocuiţi de rodii, curmale, halva, ,,măsline marinate cu nuci zdrobite”, ,,flori de trandafiri confiate în zahăr şi şofran”. Din păcate, coincide cu perioada premergătoare alegerilor din 2009, timpul promisiunilor amăgitoare, perceput ca o linişte stranie dinaintea furtunii. În Teheran, zgomotul este regula. Liniştea e rău prevestitoare.

Femeile arborelui de jacaranda

Din paginile cărţii nu răzbat grade diferite ale suferinţei. Bărbaţii şi femeile revoluţiei disperă deopotrivă din pricina idealurilor înfrânte ori din grijă pentru copiii rămaşi în seama bunicilor. Totuşi, imagini memorabile se ivesc din teritoriile feminităţii. Chiar incipitul romanului se topeşte în cumplitul travaliu ce pregăteşte venirea pe lume a Nedei. Suferinţa în stare pură zvârcoleşte fiecare fibră a trupului lui Azar. Neda se naşte în spitalul închisorii, iar sosirea ei în celula comună echilibrează pentru scurt timp atmosfera tensionată, blocată de atâtea simţăminte refulate. În acest moment de respiro se poate distinge tipologia complexă formată dintr-o galerie de personaje foarte tinere şi bine individualizate: turnătoarea – Firuzeh, luptătoarea – Azar, gardiana fanatică – ,,Sora”. În microcosmosul carceral, dorinţa de viaţă nu poate fi suspendată nici de reguli stricte, nici de teroarea provocată de foşnetul papucilor de plastic ai paznicilor. Dansul transfigurează, eliberează energii vitale, poezia readuce inefabilul şi parfumul vieţii trecute, cântecul alină. Într-un timp agonic, spaţiul claustrant se contractă dureros: ,,Evin nu era un loc al fericirii. Evin era un loc al fricii, frică ce mocneşte, fierbe, explodează.” Într-o scriere memorialistică, Gholam-Reza Sabri-Tabrizi rememorează situaţii similare, conferind autenticitate evenimentelor descrise: ,,There are still many Iranian girls and mothers who are tortured in prison for political reasons.” (Gholam-Reza Sabri-Tabrizi, Iran: A Child’s Story, A Man’s Experience. Edinburgh: Mainstream Publishing Company, 1989, p. 276) În afara gratiilor, într-o dezolantă şi insidioasă libertate, se află înfrântele şi resemnatele, asemenea lui Mariam, care-şi cenzurează orice formă de opoziţie. Există, în schimb, o mentalitate feminină de o imprevizibilă modernitate, care-şi afirmă constant autonomia, opunându-se canoanelor şi vălului, purtat mereu cu stângăcie, ca un corp străin. Cu totul diferit este comportamentul ,,surorilor”, pentru care vălul este un simbol ce le conferă legitimitate şi statut social.

Dacă generaţia tinerilor care au pornit revolta impotriva regimului imperial s-a despărţit de cea a părinţilor, este rândul copiilor să înnoade firele destrămate. Resemnificând lumea printr-un limbaj alegoric, arborele de jacaranda este simbolul Marii Mame, figurat prin chipul lui Maman Zinat, care a acceptat fără să clipească dificila sarcină a creşterii celor trei nepoţi. Ca ea au fost şi alte bunici cu fiice şi fii pierduţi prin închisori iraniene. Copiii revoluţiei emoţionează prin unicitatea destinului lor comun. Nimic nu i-a prevăzut, nu a existat niciun model anterior cu care să poată fi comparaţi. Vieţile lor se întrepătrund precum crengile arborelui de jacaranda. În textura operei iau forma unei delicate structuri filigranate ce trebuie urmărită cu atenţie, fir cu fir. Emblematică este imaginea Leilei, încadrată de Forugh şi Dante, care-şi odihnesc capetele în poala ei. Priviţi de departe, sunt asemenea arborelui lumii, cu ramuri crescute viguros, într-un echilibru perfect. În roman, prezenţele feminine au virtuţi alegorizante. ,,Eşti frumoasă ca o floare, ca florile copacului de jacaranda”, îi spune Maman Zinat nepoatei sale, Forugh. Fetele devin asemenea bunicilor care le-au crescut potrivit unor obiceiuri şi valori străvechi. În schimb, taţii aflaţi în detenţie, Amir şi Behrouz, se grăbesc, sub imperativul urgenţei, să-şi înscrie amintirile în forme cât mai materiale: brăţări din sâmburi de curmală. Fiecare brăţară poartă cu sine, peste ani, câte o poveste.

Definiţia fericirii

Poezia şi felul de a iubi unesc toate personajele romanului, indiferent de generaţie sau de toposul existenţei lor. Poezia e mai mult decât lirism. Este explozia genuină a interiorităţii, descindere în zonele abisale sufleteşti pentru a exprima inexprimabilul, ca o încercare de re-alegorizare a lumii. ,,Ea vorbeşte despre ceea ce este ascuns, secret, sacru”, îi destăinuie Omid fostei sale iubite, Donya. Fiecare se abandonează iubirii tăcute cu toată acea senzualitate înscrisă în rădăcina intimă a sufletului, cu preţul încălcării tabuurilor. Cei mai tineri sunt copleşiţi însă de distanţele care-i despart. Majoritatea a cunoscut experienţa renunţării. Forugh şi Donya sunt speriate de viaţa în Iran. La rândul lor, Dante şi Omid nu pot părăsi ţara. Energii ireconciliabile duc spre lumea occidentală fiinţe-fragment, fiinţe incomplete, care-şi simt dualitatea. Neda îşi dă seama că cele două spaţii nu vor putea comunica niciodată: ,,Fiecare lume o face pe cealaltă să pară imposibilă, îndepărtată, o altă realitate.” Definiţia fericirii este imposibil de articulat. Donya, cuprinsă de regrete, îşi reproşează slăbiciunea renunţării la iubirea adevărată, dar se conformează universului artificial, lipsit de griji şi dominat de kitsch, crescut ca o consecinţă a inerţiei sale.

Cartea se încheie sferic, sub semnul aceluiaşi destin imprevizibil. La Torino, în 2011, Neda cea născută în închisoare trăieşte o poveste de iubire cu Reza. Tatăl tânărului fusese gardianul mamei Nedei şi unul dintre fondatorii Gărzilor Revoluţionare. Cuprins de o stare de apostazie, Meysam şi-a asumat erorile, încercând să le compenseze prin implicare sa şi a întregii familii în noile proteste. Ocolind capcanele istoriei, Neda face primul pas important spre transformarea definitivă a lumii sale. Refuză să extindă sentimentul de culpabilitate asupra lui Reza. Cuplul are şanse adevărate. Speranţa se va naşte tocmai din această acceptare. Şah la istorie. La mii de kilometri depărtare, Iranul miroase a praf şi a amintiri.

Sahar Delijani, Copiii arborelui de jacaranda. Traducere din limba engleză de Miruna Voiculescu. Iaşi: Polirom, 2013