Big Brother

De câte ori n-aţi întâlnit prozatori laborioşi care vorbesc la nesfârşit despre romanul vieţii lor, în loc să-l scrie? Gestaţia închipuitei capodopere este atât de grea, încât procesul obţinerii ei substituie, până la urmă, produsul literar scontat. Într-o ţară de stilişti flaubertieni şi constructori extrem de atenţi la fiecare detaliu, romanele ca atare mai pot aştepta…

Spre deosebire de aceşti adevăraţi artişti ai amânării, Dan Stanca este unul al nerăbdării. Febra creaţiei se asociază la el cu frenezia publicării: la cincisprezece ani de la debutul editorial (cu „Vântul sau ţipătul altuia”, 1992), numărăm exact cincisprezece titluri în dreptul prolificului autor. Anul şi romanul, s-ar putea spune, simplificând puţin lucrurile, prin restrângerea ariei de manifestare a scriitorului (căci acesta, pe lângă multele-i romane, a dat şi două-trei cărţi de povestiri şi eseuri). Un flux epic impresionant, comparabil, poate, cu cel al lui Nicolae Breban, alături de care Dan Stanca se regăseşte şi prin credinţa nezdruncinată în rostul – şi forţa – literaturii. La romancierul „şaizecist”, explorator al abisului uman, ca şi la „nouăzecistul” obsedat de extincţia sacrului în societatea contemporană, vedem aceeaşi forţă de autopropulsie imaginativă, cu efectele ei pozitive şi negative, cu variate rezultate estetice, cu riscurile de rigoare. Dacă primele sunt evaluate de cronicarii literari, pe cele din urmă le aminteşte chiar autorul, într-o scurtă notă biobibliografică ce deschide romanul „Noaptea lui Iuda”. „Gurile rele – arată cu o undă de amărăciune Dan Stanca – spun despre mine că aş fi un grafoman care şi-a pierdut busola”. Dar gurile rele greşesc rău ţinta, de data aceasta. Fiindcă romancierul nostru, departe de a-şi fi pierdut busola, se orientează după ea în fiecare nouă carte pe care o scrie, cu o particularizare a problematicii, a tematicii şi a stilisticii foarte apropiată de monomanie. Ca orice prozator adevărat, Dan Stanca este inconfundabil. Amestecându-l cu alţi autori, într-un talmeş-balmeş de file nesemnate, îl recunoşti imediat. Încă o dată: cu bunele şi relele lui.
Îmi place să cred că scriitorul a ţinut cont de observaţiile mele la cărţile sale anterioare şi că dimensiunile celei de faţă se datorează unei promisiuni a lui mai vechi, onorată acum. Într-o cronică la „Morminte străvezii” (1999), îi solicitam expres „mai puţine opoziţii şi contraste elocvente, şi mai multe nuanţe; o anume lentoare a acumulării de fapte, până la punctul de climax al unei explozii, orbitoare, a semnificaţiilor”; şi opinam că „în aventurile sale spiritualiste, obstacolul cel mai îndărătnic este tocmai graba – nejustificată estetic – de a le duce odată la capăt”. Iată că obstacolul respectiv a dispărut, acceleraţia epică s-a diminuat şi în cele peste 450 de pagini îndesate din „Noaptea lui Iuda”, autorul adoptă o strategie compoziţională diferită, făcând efortul să se schimbe. Şi reuşind. Lumea ficţională a lui Dan Stanca rămâne, în esenţă, aceeaşi, însă reconfigurarea şi expunerea ei urmează un alt ritm, cu modalităţi narative mai flexibile.

Prozatorul foloseşte cu îndemânare dialogul şi monologul, ancheta şi depoziţia, flash-back-ul confesiv, alternând şi întretăind planurile temporale, schimbând şi reconfirmând în roluri actorii, completând, cu minuţie, piesele marelui puzzle pe care tot el le-a dispersat. Conţinutul vizionar al romanului mistic era, până acum, predominant. În „Noaptea lui Iuda” devin, în fine, relevante şi formele de asamblare, proiectul construcţiei epice, structura ei de rezistenţă ce susţine etajele intelectuale şi spirituale. Altfel spus, senzaţionalismul ce putea părea ieftin al unor scene, secvenţele insuficient pregătite şi de aceea neverosimile (există o logică derivativă a fantasticului, care nu tolerează coincidenţele forţate şi improvizaţiile tehnice) sunt în prezent depăşite, în beneficiul net al autorului. Se întâmplă enorm de multe lucruri ciudate în „Noaptea lui Iuda”, asistăm la revelaţii individuale şi la redimensionări spectaculoase ale conflictului, perspectivei, sistemului de referinţă. Cu toate acestea, nota de artificialitate a dispărut şi lui Dan Stanca îi mai pot reproşa doar câteva aspecte prozastice, aproape periferice. Carenţele structurale au fost rezolvate – şi cred că nu va exista critic bun şi de bună credinţă care să nu constate saltul calitativ al autorului.

Desigur, în stilul deja consacrat al romancierului, faptele rulate sub ochii holbaţi ai cititorului sunt pe cât de numeroase, pe atât de stranii. Dan Stanca se mişcă prin teritoriile bizarului, supranaturalului, fantasticului cu lejeritatea cu care oamenii obişnuiţi se plimbă pe trotuarul din faţa blocului. Pentru el, nimic nu e prea mult, nici o întâmplare nu pare atât de ciudată încât să fie lăsată deoparte. Desfăşurătorul pe care-l voi face în continuare ne va convinge, o dată în plus. Dar intervine, acum şi aici, o schimbare de registru pe care am tot aşteptat-o; mai exact, buna distanţare a unor eroi (şi a scriitorului însuşi) de grozăviile debitate de alţii. Între evenimentul şocant, cel care l-a trăit şi îl narează, cei ce-l ascultă şi cel care îl desfăşoară scriptic nu mai există „coeziunea”, stângace şi iritantă, care făcea una din personaj, narator şi autor. Codurile s-au diferenţiat, cum era şi firesc, astfel că protagoniştii nu mai gândesc şi nu mai vorbesc pe acelaşi calapod, întinşi în patul procustian al ideaţiei şi limbajului prozatorului. Nu doar sub raport naratologic, dar şi în ceea ce priveşte complexitatea umană a lumii ficţionale, „Noaptea lui Iuda” are numai de câştigat.
Este, mai întâi, protagonistul romanului, Pavel Samsonov, ziarist între două vârste, sastisit de activitatea lui profesională pe frontul paginii de politică externă a unui cotidian central, apatic, abulic, absent, dar nu într-atât încât să nu observe, primul, că are un destin mediocru. Atributul acesta se datorează mai puţin mediului înconjurător, oamenilor neînţelegători, epocii opace, şi mai mult „eroului” însuşi, care suspendă punţile de comunicare cu lumea, complăcându-se într-o existenţă aproape solitară. „Vârât până în gât în puţul celibatului”, fără copii, rude apropiate, prieteni ori iubite, Pavel Samsonov este un singuratic excentric, cu „gustul sălbăticiei şi al zădărniciei”. Dacă munca la ziar îl deprimă şi îl scârbeşte în egală măsură („mi-am vârât mâinile adânc de tot în feşele murdare al hârtiilor”, notează el la un moment dat, comparându-se cu un felcer necăjit), grenadele unor idei periculoase stau, aşteptând să explodeze, în mintea sa de o inteligenţă peste medie. Devorator al cărţilor lui René Guénon, el e un spirit mistic şi, horribile dictu!, un fundamentalist religios, un fel de taliban dâmboviţean ascuns după limbajul de lemn al jurnalismului autohton.

Dată fiind această structură interioară, pare firesc ca un eveniment care a zguduit lumea (atentatul terorist din 11 septembrie 2001) să aibă o reverberaţie cu totul specială în creierul şi sufletul protagonistului. În alte romane, Dan Stanca îşi plasa personajele principale într-un context socio-temporal destul de şters, fără unde seismice – fundal pe care frământările lăuntrice şi frenezia lor mistică păreau distonante. De data aceasta, între stranietatea lui Pavel Samsonov şi nebunia timpurilor noi există o compatibilitate, o „conexiune” puternică, o convergenţă. Atacul Al-Qaeda, riposta americană în Afganistan şi apoi războiul din Irak sunt episoade ce curg, prin vase comunicante ascunse ori vizibile, în paginile ziarelor, dar şi în gândurile şi faptele ciudatului jurnalist atras de ezoterism. Media românească şi publicul nostru dependent, captiv se obişnuiesc, în scurtă vreme, cu noua conjunctură globală, interpretând-o în termenii eternei băşcălii naţionale. În schimb, Samsonov şi alte câteva personaje notabile rămân profund implicate în istoria evenimentului care a schimbat Istoria.

Relevanţa tipologică a protagonistului e dublată de portanţa lui naratologică. Naratorul prim şi cel mai important, Pavel Samsonov este în fapt depozitarul unor poveşti alambicate care, odată istorisite, au asupra receptorilor efecte devastatoare. Din nou, o notă bună pentru romancier. Dan Stanca nu mai condensează insolitul şi fantasticul în haloul unor existenţe individuale, ieşite din tipare şi levitând pe deasupra terenului realităţii prozaice. Cu câteva excepţii (dar şi acestea îngăduind, până la un punct, o lectură şi o explicitare în cheie realistă), personajele din „Noaptea lui Iuda” intră în plaja tiplogică a zilelor noastre. Ieşirea din schemă, fisurarea obişnuitului, saltul în abis au motivaţii bine schiţate de autor; şi ele nu se mai datorează unui fond obscur al fiinţei, transferat – ca până acum – eroilor din seria alter-ego. Chiar succesiunea poveştilor abracadabrante urmează o strânsă logică expozitivă. Întâmplările nu se petrec şi nu se aglomerează într-un spaţiu şi un timp restrânse, comprimate, şi într-o imposibilă unitate de acţiune. Ele vin, mult mai firesc, din diferite direcţii: din trecutul îndepărtat şi din cel recent, din avatarurile teroristului Suleiman Atta şi învârtelile securistului Cristian Rămăceanu, din subexistenţa lui Manuel Cincu, ajuns gropar, şi din viaţa unui înalt prelat, Nicolae Herineanu, intrat sub lespedea muţeniei. Poveştile lor, distincte şi aparent independente, vor deveni părţi componente ale unui puzzle fascinant, şi aceasta prin efortul detectivistic şi narativ al lui Pavel Samsonov, ziaristul atras de „caleidoscopul evenimentelor”. Şi exact ca într-un caleidoscop, rotind cu atenţie cilindrul cărţii, Dan Stanca ne oferă, prin intermediul eroului-narator, imaginea sintetică.
Adus în arestul poliţiei pentru propriul său act de terorism (unul „à la roumaine”: plasarea unei grenade într-un W.C. public, infect ca mai toate „grupurile sanitare” din metropola bucureşteană), Pavel Samsonov e obligat să dea o declaraţie în care să arate mobilul faptei şi condiţiile săvârşirii ei. Dar declaraţia din sordida secţie de poliţie se transformă, treptat, într-un manuscris, redactat febril, crescând în volum şi în intensitate. Explicaţia din spatele actului comis nu este una simplă, univocă şi uşor de redactat. Ea solicită, dimpotrivă, încadrări, contextualizări, filiaţii, cercuri tot mai largi de motivare, care ne proiectează, până la urmă, în cercul de foc şi nebunie al romanului. „Bă, nenorocitule, ce scrii aici? Ce-ţi cerem noi şi ce faci tu?”, îl întreabă, cu stupoare şi cu manierele din dotare, un plutonier grăsuţ, bucălat şi roz în obraji. Şi are dreptate: căci ei i-au pretins o banală declaraţie, iar el ţine să pună pe hârtie tot ce i s-a întâmplat şi absolut tot ce a aflat. Iată…
…Samsonov îl cunoaşte din copilărie pe Suleiman Atta, aflat în grupul teroriştilor de la World Trade Center. Atta este român pe jumătate, rod al unei întâlniri pasionale între o conaţională ispititoare şi un înalt delegat militar egiptean, venit şi plecat la fel de misterios din România, cu zeci de ani în urmă. Trecem peste povestea aparent „colaterală”, în regim fantastic, a mamei lui Atta (măritată cu un ins violent, care o bate sistematic, şi care, murind, continuă să vocifereze de sub pământ), pentru a preciza că băiatul cu compoziţie mixtă a plecat şi el, la douăzeci de ani, din ţară. Samsonov îl regăseşte la Londra, în 1993, când amândoi au, deja, acumulată destulă experienţă de viaţă. Dar intriga romanului abia acum se desface. La British Museum, „scoică a civilizaţiilor”, cei doi vechi prieteni, alături de un ins ubicuu şi avizat pe nume Rămăceanu, trec printr-o experienţă iniţiatică răvăşitoare.
O alta, similară, avusese loc înainte de căderea comunismului în Estul Europei, şi ea se petrecuse tot în spaţiul unui muzeu: Brooklyn Museum of Contemporary Art din New York. Actanţi: acelaşi Rămăceanu, securist imberb, şi preotul Herineanu, înalt emisar al Patriarhiei Române. La New York, în anii ’80, ca şi la Londra, în 1993, cosmopolitul roman al lui Dan Stanca ancorează în astfel de spaţii ale istoriei şi civilizaţiilor condensate, cu un capăt în prezent şi cu celălalt răsfirat, labirintic, prin praful mileniilor. Un alt punct al periplului este Parisul începutului de secol 20, prin care deambulează bunicul patern al lui Cristian Rămăceanu, pe atunci tânăr progresist cu vederi revoluţionare. Locul revelaţiei, pentru toţi aceşti oameni parcă aleşi, selectaţi, din generaţii şi epoci diferite, rămâne Muzeul. Ca şi urmaşul lui, Nelu Rămăceanu îşi are întâlnirea decisivă la Luvru.

Revenind în prezentul cald al acţiunii şi urmărind, prin ochii şi urechile lui Samsonov, the news, ştirile, noutăţile, elementele inedite, vom constata că senzaţionalul întâmplărilor expuse are o substructură încă mai deconcertantă. Într-un cimitir, Pavel Samsonov, alături de nefericita şi alcoolica lui şefă de la ziar, intră în discuţie cu un anume Manuel Cincu, care a făcut în tinereţe studii de artă (specializarea restaurare), pentru a ajunge, vai!, gropar. Istoria lui îl include pe omniprezentul Rămăceanu: părinţii acestuia din urmă s-au instalat, odată cu regimul „democraţiei populare”, în casa părinţilor lui Cincu, cărora profitorii le-au furat parcă şi viaţa, nu doar proprietatea. Apar în desenul romanului serii ereditare şi sub raport ideologic ori moral. Rămăcenii sunt ticăloşi din tată-n fiu, Dumitru, generalul intrat în primul guvern Sănătescu, expectorând „flegma groasă a trădării” peste traiectoria viitoare a ţării sale; iar fiul, Cristian, fiind – înainte şi după Revoluţia din 1989 – parte activă în filiera unor falsificatori de icoane, cu avantajul „exportării” secrete a originalelor peste graniţe. Mistic până în fibra credinţei lui Pavel Samsonov, „Noaptea lui Iuda” este, deopotrivă, un roman conspiraţionist-spectacular, în genul celor semnate de Alexandru Ecovoiu. Marginalul, declasatul Manuel Cincu a făcut el însuşi parte din reţeaua falsificatorilor, chiar dacă beneficiile materiale l-au ocolit. Ca şi părinţii săi, el face parte din categoria victimelor. Cu o ultimă zvâcnire de ambiţie, ca pentru a bascula, printr-o automutilare umilitoare, raporturile de forţă în sfera imaginii (căci imaginea şi conţinutul faptic al întâmplărilor sunt la fel de importante, în romanul lui Dan Stanca), el se înscrie în concursul-show Big Brother şi… îşi taie penisul „în direct şi la o oră de vârf”. Saturată de experienţe oculte, încărcată şi supraîncărcată simbolic, ficţiunea din „Noaptea lui Iuda” integrează acest ultim element de şoc şi groază, inserat destul de forţat în desfăşurarea epică, dar uşor de găsit, la drept vorbind, pe pagina întâi a tabloidelor noastre vesel-macabre. Nebunia oamenilor şi nebunia vremurilor se alimentează şi se susţin reciproc, într-o circularitate demonică.

Şi cu aceasta am ajuns la miezul masivului roman, ceva mai greu de înghiţit decât cojile, dar net superior, într-o grilă estetică. Dan Stanca nefiind un prozator realist în sensul tare al termenului, decupajele pe care le face în ordinea existenţei diurne, socializate, rutinizate impresionează relativ puţin. Interioarele sunt veştede, „însufleţite” de figuri decrepite, iar Strada apare întotdeauna ca monoton-slinoasă, lipsită de culoare, mizerabilă la modul cel mai trist. Oamenii nu se simt nici ei prea bine; şi după câteva portretizări seriale, simţi nevoia unei guri de aer curat, a unei tuşe, măcar, de normalitate în diversitate. Această priză mai slabă la real se încarcă însă de o tensiune înaltă în secvenţele esenţiale, cele în care contactul cu irealitatea, cu fantasmaticul este stabilit. Abia atunci Dan Stanca îşi dă măsura talentului său de prozator. Un prozator amar-vizionar, care pedalează şi derapează pe suprafaţa accidentată a realului, până în momentul (re)descoperirii trapelor către structura ascunsă a lumii. Întâlnirea, mereu reiterată şi mereu imposibil de evitat, cu Big Brother (demonul revoluţiilor sângeroase şi al falsificărilor la toate nivelele) ne aruncă, din arestul secţiei de poliţie în care Samsonov îşi tot scrie mărturia, într-o centrifugă a Răului omniprezent în Istorie. Zeul cu cap de măgar, Seth al egiptenilor, torţionarul lipit de victimele sale, diabolicul Troţki şi urmaşii (ori falşii urmaşi) care-i propagă lecţia, Iuda şi Big Brother Bronstein: nume şi figuri de o cumplită notorietate se suprapun, ca într-un palimpsest, pentru a ne lovi în faţă cu toată forţa lor de sugestie malefică. Scena-pivot este una demenţială la propriu şi la figurat, necesitând un amplu, prim şi ultim citat: „Omuleţul, călăuza lor dubioasă, slăbise pe neaşteptate ca şi cum modificarea coordonatelor spaţiale avusese efect şi asupra netrebnicei sale făpturi. Uitându-se mai bine la el şi chiar apropiindu-se ca să-l pipăie, şi-au dat seama că era în pielea goală, fiind de-abia de-acum încolo cu adevărat respingător, palid şi descărnat, ca un strigoi, sau ca un cadavru, topind în străvezia sa făptură atât sticlirea de gheaţă a lumii subpământene, cât şi magia lumii bolnave de lună. În jurul oaselor fluturau şuviţe subţiri de carne ca nişte zdrenţe murdare. (…) Într-un târziu, excitat de curiozitatea celor doi, a catadicsit cu un gest leneş şi plictisit, ca o dansatoare de bar, să-şi dezvelească mâna dreaptă, legănând apoi bucata de mătase prin faţa ochilor celorlalţi, din ce în ce mai îngroziţi, fiindcă unul din degete, arătătorul, nu avea aspect firesc, ci semăna cu o tentaculă care se arcuia şi se contracta lent, ca într-un mediu acvatic. Aceasta e revoluţia mondială, repetă omuleţul cu o voce stinsă, fără stridenţe. Aceasta e piramida lui Seth. (…) Gata, priviţi! Şi în loc să-şi ridice capetele le-au coborât, dar cu mare greutate, ca şi cum cârligul vetrebrei cervicale ar fi fost acoperit de straturi groase de rugină. Piramida în care se aflau îngheţase, şuviţă de gheaţă sculptată în jurul altei şuviţe, coborau în interiorul unei arhitecturi glaciale din care făceau parte, spectre fără să ştie că au murit, iar din pardoseala aflată la un centimetru distanţă de ochii lor sau la zeci de kilometri depărtare, se ivi căpăţâna lui Seth, fioros şi dispreţuitor, senin şi încruntat, orb şi profund văzător, căutând cu voluptate toate orificiile pe care să le penetreze cu lancea ţipătului său. Ca o fiară flămândă s-a ridicat din cuib şi fără să pregete şi-a vârât botul lat şi roşu în urechea preotului.” (pp. 226-228).

Două observaţii finale. Din fericire pentru proza actuală, Dan Stanca a dat un roman absolut remarcabil, câştigând prin „Noaptea lui Iuda” pariul cu critica şi cu sine însuşi. Din fericire pentru noi toţi, Dan Stanca nu este un romancier realist.
Daniel Cristea-Enache

Dan Stanca, „Noaptea lui Iuda”, roman, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, 464 p.

(Text publicat în „Idei în dialog”, nr. 11, noiembrie 2007)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *