Jubileul Memorialului Sighet. O perspectivă subiectivă

Recent, s-a sărbătorit atât la Sighet, cât şi la Bucureşti jubileul a 20 de ani de la începuturile Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighetu Marmaţiei. A venit, cred, timpul să vorbesc despre propria mea relaţie cu Memorialul Sighet, de fapt cu Fundaţia Academia Civică. Nu cred că în 1993 eram foarte la curent cu demersurile pentru iniţierea unui memorial la Sighet. Abia în anul următor am devenit mult mai interesat de problematica relaţiei dintre memorie şi a istoriei, odată ajuns student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

Aflam despre acţiunile Alianţei Civice, ale Fundaţiei Academia Civică datorită României Libere, datorită revistei 22. Dar din toamna lui 1994 s-a adăugat o altă sursă, mult mai vie – profesorul Gheorghe Ceauşescu, profesorul nostru de latină, eminent clasicist. Un profesor foarte exigent (8 – era o notă mare); prin urmare, poate pentru unii colegi erau două motive să nu îl aibă la inimă (pe lângă coincidenţa de nume cu familia dictatorială). Dar în pauze era un om foarte cald care nu se limita în discuţiile cu noi, studenţii, la materia predată. Pot să spun că ne ţinea un fel de cursuri de educaţie civică (Aveam nevoie! Toate acestea se petreceau prin 1994-1995 – „epoca de aur“ a guvernului N. Văcăroiu, administraţie care avea şi o portavoce mediatică toxică, un ziar oficial – „Vocea României“ –, care a găzduit cele mai imunde atacuri contra Anei Blandiana, a Memorialului, în general).

Fie dl Gheorghe Ceauşescu, fie doamna Zoe Petre au mijlocit prin 1995 sau 1996 o întâlnire a reprezentanţilor Fundaţiei Academia Civiă (Ana Blandiana, Romulus Rusan) cu studenţii din anul meu, în amfiteatrul „N. Iorga“, din câte îmi aduc aminte. Cred că unul dintre oaspeţi – pentru că ne vedeau cumva mai reţinuţi – a insistat asupra faptului că nu trebuie să ne mai fie frică, că trebuie să ne implicăm (măcar pentru intervievarea martorilor); părea să fie şi un delicat reproş (un oarecare dezinteres pentru acţiunile Fundaţiei), iar atunci un coleg de al nostru, s-a ridicat şi a spus că, în fond, nu este totul pierdut şi a folosit o comparaţie care cred că a stârnit ilaritate: „vedeţi, situaţia dvs, a celor de la Fundaţie, care aţi venit aici în amfiteatrul „Iorga“, în mijlocul nostru, seamănă cu situaţia din celebra zicală: „Dacă nu se duce Mohamed la munte, vine muntele la Mahomed!“.

Numai că aici era vorba despre un altfel de credinţă, de o religie a civismului, a implicării civice, istoriografice (de exemplu – ca voluntari pentru interviuri de istorie orală, ca scotocitori prin arhive în căutare de documente). Spre şansa mea – peste câţiva ani – am descoperit şi eu Memorialul. Era prin 1999–2000, cu ocazia celebrelor simpozioane de vară de la Sighet – ale căror comunicări/lucrări au fost editate cu atâta consecvenţă, în fiecare an, de domnul Romulus Rusan – care a devenit între timp un adevărat istoric profesionist. În engleză există un termen care nu ştiu cum s-ar putea traduce mai bine. L-am auzit la profesorul nostru de teoria istoriei. Memorian. „Activist al memoriei“ sună foarte rău. Calchiat, ar suna memoric. Ca să fac un joc de cuvinte, aş spune că dl Rusan este printre puţinii de la noi din ţară care este şi memoric şi istoric.

Au fost şi întrebări foarte brutale, venite nu din zona guvernării Văcăroiu sau a patrulaterului roşu dintre 1992-6. Au fost interpelări spuse în spaţiul public sau în cel privat. Care sunau cam aşa – De ce Ana Blandiana şi Romulus Rusan? De ce nu: scriitoarea x şi/sau scriitorul y? Pentru că trebuie să ne reamintim – şi datorită unor revelaţii scoase la lumină de cartea lui Marin Niţescu – se aducea în atenţie problematica dreptului moral de a te pronunţa despre comunism, din moment ce în tinereţe ai publicat poeme despre Lenin, despre comunişti, la modul elogios. Nu vreau să recurg doar la o vorbă a profesorului Şerban Papacostea: contează ce ai facut înainte de 1989, dar contează şi ce ai făcut după 1989. Până la urmă, eu cred că nimeni şi nimic nu i-a împiedicat pe alţi intelectuali sau artişti – nepătaţi, care nu au scris niciun text conformist sub vechiul regim, care au avut o atutidine anticomunistă consecventă, de la început până la sfârşit – să întreprindă un demers asemănător cu cel realizat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan.

Există deja tineri muzeografi şi cercetători, formaţi în occident, în universităţi unde predau şi profesori cumva asociaţi unor orientări marxizante sau circumscrise unei stângi intelectuale mai mult sau mai puţin radicale. Aceşti tineri au pus şi pun în discuţie din ce în ce mai vizibil stilul de expunere muzeală de la Sighet. A existat şi o dispută recentă găzduită chiar în revista Lapunkt.ro. În 2010 Ioana Both a vizitat memorialul, intersectându-se cu o persoană mai în vârstă, nostalgică după comunism, pentru care Sighetul era o „porcărie“, iar numele victimelor înşirate pe ziduri puteau fi inventate. Ei bine, au existat şi comentarii mai nuanţate care sunau cam aşa: acest fel de a construi muzee – care să condamne comunismul şi nu ne ajută să înţelegem ce ni s-a întâmplat în deceniile regimului comunist – naşte astfel de reacţii „nostalgice“. Bref, memorialul de la Sighet nu pare creat să intre în dialog cu vizitatorii, ci mai degrabă să emită, didactic, nişte sentinţe.

Or, în Europa occidentală există muzee care – în termenii muzeografilor sus amintiţi – „condamnă“ fascismul şi Holocaustul. În unele locuri, nici regimurile de tip sovietic nu sunt cruţate. De fapt, se evocă represiunea şi absurditatea unor regimuri totalitare sau măcar dictatoriale/autoritare. Cum se întâmplă şi la Sighet. Poate m-am grăbit şi simt nevoia să adaug o nuanţă: nicăieri, la Sighet, cred, nu scrie, nu apare explicit: „aici se condamnă comunismul“. Mesajul este implicit. Şi este cât se poate de legitim. Dimpotrivă, este păcat că avem un singur astfel de muzeu la Sighet. Iar autorităţile guvernamentale nu prea l-au sprijint, nici moral, nici financiar. Atat cât ar fi trebuit (au fost totuşi 45 de ani de dictatură). Este nepotrivit că se înfăţişează crimele de după 1945/1948? Sigur, nu trebuie uitată nici perioada 1938-1944, dominată de dictaturile de extremă dreapta. Şi suferinţa de atunci ar trebui reflectată (poate mai insistent, în alte proiecte muzeale; dar remarc că şcolile de vară de la Sighet au găzduit şi conferinţe despre Holocaust, despre suferinţa evreilor). Evident, pe lângă astfel de muzee îşi au locul proiecte muzeale care „să ne ajute să înţelegem ce ni s-a întâmplat“. Poate chiar muzee ale vieţii cotidiene sub comunism sau de antropologie urbană (nimeni nu împiedică programatic – şi nu a împiedicat din 1990 – astfel de proiecte). Una nu o exclude pe alta. Ba, ca să fiu maliţos, aş spune că „regimul Iliescu“ (1990–1996; 2000–2004) ar fi încurajat mai degrabă proiecte muzeale relativizante, în care represiunea să apară sublimat, iar „socialismul“ neîntinat de familia Ceauşescu să fie supradimensionat. Să privim aceste critici drept polemici cordiale şi să ne bucurăm la jubileul de 20 de ani al Memorialului Sighet. Şcoala de vară, cu ediţia ei jubiliară din 12-15 iulie 2013, a dovedit că pluralismul opiniilor este binevenit.