O după-amiază poate trece cu zâmbetul pe buze şi, paradoxal aproape, cu o carte alături.
Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905-1912) – editată şi adnotată de Şerban Cioculescu – aduce în faţa cititorului schimbul de scrisori dintre doi prieteni, stabiliţi la Berlin, şi, respectiv, la Lipsca, unul de 53 de ani, celălalt de 30, unul dramaturg recunoscut, celălalt tânăr doctor în filologie, amândoi înzestraţi cu simţul umorului şi abilitatea ironiei, care irump, inevitabil, chiar şi în spaţiul restrâns al cărţii poştale.
Misivele lui Caragiale confirmă din plin ingeniozitatea şi verva autorului consacrat: de la generoasa chemare a prietenului la Berlin („Mă rog să pofteşti: când n’am eu poftă de palavre, mai ales soprafine – cum e cazul să zicem.”), la declararea prieteniei pentru micii reprezentanţi ai familiei Zarifopol (transmite, la un moment dat, „o specială strângere de mână junelui său amic Pipifax”), la formule temporale inedite („ora 8 seara fixum fix”) sau la pasaje de încheiere, pline de inventivitate şi savoare:
„Îţi mulţumesc din suflet, şi sper să pot vreodată iar merita câteva rânduri aşa de bune din partea dumitale, care ştiu ce fel de muşteriu eşti, şi căruia rămân
devotat cârpaciu literar
practicant
daco-român
Caragiale.”
Anticipând pe viitorul critic, Caragiale îl ţine la curent pe tânărul filolog cu proiectele sale literare, şi descrie, uneori în pasaje extinse, lipsa dispoziţiei necesare creaţiei, pe care o vede fie ca pe o lungă şi complicată boală („Răul trebue lăsat să’şi facă evoluţiunea […]. Din norocire, lucrul nu e deloc primejdios; niciodată pîn’acuma nu s’a ’nregistrat în analele savante vreun caz mortal. […]” (1906), fie drept urmare a dezertării Muzelor, pe care le şi repudiază în tuşe groase, nu fără a spera că, în cele din urmă, „cele două secături” se vor întoarce, „umilite şi pocăite”, de partea sa (1905).
De-a lungul celor şapte ani de prietenie şi schimb epistolar, dramaturgul reuşeşte să treacă lui Zarifopol plăcerea de a remarca şi decupa diverse „perle” de limbaj din gazete sau de a amenda critic o serie de lucrări literare. Iată, spre exemplu, cum încheie Zarifopol presupusa dojană făcută maestrului Caragiale pentru reticenţa de a recenza pozitiv versurile Ririei Xenopol: „Uite, ăsta ie cusurul matale: n’ai entuziasm – de mult ţi-au spus-o aceasta criticii nacionali şi democraci…!” (c.p., 1909).
În scrisorile dramaturgului, numeroase sunt notaţiile privitoare la starea vremii şi schimbarea anotimpurilor. Timpul urât şi iernile grele îl indispun, drept pentru care înfierează zeflemitor, în felurite chipuri, frigul şi zăpada: „Vremea este infamă: ger cu soare; azi noapte am avut 8 sub 0 şi dimineaţa s’a arătat un soare cât o roată de vagon, roşă ca focul – asta e semn! să ştii că se ’ntâmplă răsboiu.” (c.p., 1908) sau „Vremea e aspră. Ninge cu temeiu.” (c.p., 1907). Atenta urmărire a condiţiilor atmosferice, prilejuieşte, între altele, şi superba descriere a unei zile neverosimil de ceţoase, în care interesul observatorului pentru neobişnuitul fenomen se împleteşte cu glumeţe precauţii, în aşteptarea izbânzii liniştitoare a luminii asupra negurilor:
„…Când m’am sculat la 6 dim. am crezut că mă aflu într’un Luftschiff perdut în nori: e o ceaţă aşa de groasă că nu se vede trăsura trecând jos pe stradă; se aude numai pasul calului. N’am văzut până acuma fenomenul acesta nordic. […] Barometrul suie – soare pe cer; o s’avem o zi de primăvară. Soarele e roşu ca o ghiulea de fer aprinsă, şi cerul e trandafiriu. Asupra acestora voiu să meditez în linişte: mare e puterea lui Dumnezeu! Să ne vîrîm sub plapomă. Nu e vreme de plimbare: mi-e frică să nu calc vrun tramvaiu, să dau de belea cu neamţul. Fii cuminte: fă şi d-ta ca mine.” (c.p., 1908)
În fine, corespondenţa cu Zarifopol, include, într-o măsură deloc neglijabilă, exprimarea interesului dramaturgului pentru muzica clasică. Admirator al „genului serios”, tradiţional, îi solicită adesea mai tânărului său prieten – rafinat cunoscător – programul Gewandhaus-ului din Lipsca, cu specificarea compozitorilor preferaţi şi refuzul mucalit al „moderniştilor”: „Programul cu Ciaicovski şi St. Saëns nu-l votez nici de dragul lui Ysaye şi al lui Bach.” (c.p., 1908). Alteori anunţă, fără drept de apel, „Renuntz ghiveciul muzical…salutări = Caragiale” (telegramă, 6 februarie). Dincolo de rândurile care probează pasiunea amândorura pentru Beethoven, dincolo de schimbul de informaţii şi păreri, Caragiale nu ezită să-i propună transpunerea pe muzică a unui Duettino veneziano al cărui creator este („Ei dumneata eşti muzic, eu sunt poet […]”), iar Zarifopol să se declare prompt „Pentru barcarolă! […]”, cu rugămintea ca poezia să-i fie citită de autor, „cu glas tare”, în vederea declanşării procesului creativ. (martie/aprilie 1909).
Mai departe, lăsăm cititorului plăcerea de a (re)descoperi poziţia lui Caragiale faţă de res publica, versurile plăsmuite în momentele de repaus şi judicios supuse evaluării critice a filologului, oamenii apropiaţi, preferinţele literare; în ce-l priveşte pe Zarifopol, notăm superba scrisoare datată „Cîrligi, Sept. 1910”, redată integral în volum, probă a talentului său de a trece, cu umor şi detaşare, de la impozite şi politică la „bunătăţi ştiinţifico-literare”.
Şerban Cioculescu îi urmăreşte cu egală empatie pe cei doi autori ai schimbului epistolar şi intervine, subtil şi salutar, cu nuanţe, explicaţii şi detalii necesare înţelegerii corespondenţei, mai ales că, aşa cum precizează în deschiderea volumului, numărul misivelor semnate de Caragiale, care ne-a parvenit, este de 415, în timp ce numărul celor semnate de Zarifopol este de numai 44. Naturaleţea comunicării celor doi prieteni este completată de naturaleţea comentariului inserat de critic.
Deşi fragmentară şi neuniformă – există, firesc, şi pasaje mai puţin inspirate – corespondenţa dintre Caragiale şi Zarifopol, cu bucuria ei de a primi şi de a răspunde gândurilor unei persoane apropiate, ne lasă să ne imaginăm cum va fi fost, la început de secol XX, prietenia dintre un dramaturg şi un literat cu firi aşa de armonios complementare.
Şerban Cioculescu, Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905-1912), Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1935
