“Le feu follet”- sonata morţii.

În 1931, Drieu la Rochelle publică “ Le feu follet”. În 1945, scriitorul alege să se sinucidă, la fel ca şi artistul care îi inspirase opera- o sinucidere destinată să evite inevitabilul, condamnarea la moarte pentru colaboraţionism cu ocupantul, ca şi în cazul lui Robert Brasillach. În 1963, Louis Malle adapta pentru cinematograf romanul, oferind lui Maurice Ronet ocazia de a realiza un nou rol esenţial al carierei, după cel al ucigaşului din “ Ascensor pentru eşafod”.

În sobrietatea lui hipnotică şi maladivă, filmul lui Louis Malle este una dintre cele mai puternice cronici ale coborârii în infernul modern al singurătăţii şi excesului. Vidat de voinţă, emaciat şi asemeni unui cadavru cu eleganţă înşelătoare, Alain Leroy, ( întruchipat de un Maurice Ronet ce se joacă pe marginea prăpastiei cu detaşarea morbidă a unui acrobat suicidar) îşi trăieşte ultimele zile în vecinătatea spectrelor care vin din propria sa tinereţe ratată.

Din fostul scriitor- playboy nu a mai rămas decât voinţa de distrugere. Izolat în clinica de care nu se mai poate desprinde, vizitat de anxietate şi copleşit de umbra iubirilor pe care nu le a avut cu adevărat niciodată, Leroy este, din chiar debutul exerciţiului cinematografic al lui Malle, fascinat de puterea voinţei care îl îndreaptă către moarte.

Căci moartea este, pentru Leroy, calea de işire din acest labirint al pustietăţii şi dezolării. Cromatica alb-negru a filmului este situată într–o relaţie simbiotică cu coloana sonoră ce recuperează sunetul alunecos şi thanatic al lui Erik Satie. Ca şi în “ Ascensor pentru eşafod”, muzica se insinuează în naraţiune şi înghite personajele în magma ei obsesională. Leroy decide să revadă, pentru o ultimă dată, Parisul din care totul a pornit şi în care se va închide cercul. Parisul din “ le feu follet “ este la fel de tulbure şi enigmatic ca şi oraşul pe care îl parcurge, tremurând şi visând, Jeanne Moreau în aşteptarea amantului care a ucis şi care nu se mai întoarce decât spre a se îndrepta către ghilotină. Este un Paris abia ieşit din războiul Algeriei, un Paris al colţurilor dominate de cafenele în care umbrele stranii se confundă cu mesele însele, un Paris al experimentelor şi al cuvintelor mari, un Paris peste care pluteşte duhul unei tinereţi pe care Leroy vrea să o prindă din urmă, parcurgând un itinerariu al aducerilor aminte şi al despărţirilor. Voi pleca, da , voi pleca cât mai departe- din ce în ce mai incoerente şi melancolice, cuvintele lui Leroy traduc această alunecare în abis, pe fundul căruia aşteaptă băutura reîmbrăţişată de alcoolicul (aparent) vindecat, flagel ce grăbeşte agonia. În interioare sofisticate sau pe străzi ce evocă tumultul monden al nopţilor lui Antonioni sau Fellini, Leroy duce cu el această povară a solitudinii şi a aspiraţiei înşelate către iubire.

Focul ce arde în el este focul ce devoră , este focul care răpeşte vieţii aura ei de farmec şi o reduce la un simulacru respingător şi meschin. În faţa prietenilor care s-au ratat sau s-au abandonat mediocrităţii vieţii, Leroy urmăreşte, ca un posedat, flacăra autenticităţii suicidare.

În camera de clinică în care se va sfârşi jocul cu moartea, domneşte o ordine apăsătoare: toate vestigiile fotografice ale biografiei sale au dispărut, lasând în urmă doar efigia lui Marilyn Monroe. Atenţia cu care Leroy ţinteşte cu pistolul în inimă nu este întâmplătoare- este nevoie de precizie şi de brutalitate pentru ca poarta lumii de dincolo să se deschidă ,în cele din urmă, pentru a-l înghiţi pe scriitor şi pe demonii săi.