“Ascenseur pour l’échafaud”- păcatul, pasiunea şi crima.

Debutul lui Louis Malle în 1958,cu “ Ascensor pentru eşafod” , stă sub semnul capodoperei. Şi aceasta nu doar pentru că textul cinematografic este organizat cu claritatea simfonică a perfecţiunii, ci şi pentru că, dincolo de crusta eleganţei memorabile şi a jocului actoricesc fără fisură, se află , mocnind, păcatul, pasiunea, visul, crima, absurdul, toate duhurile ce bântuie pe moderni în coşmarurile lor.

Geniul lui Malle este acela de a fi ştiut să redea filmului noir profunzimea obsesională latentă în structura lui. Simplitatea desenului narativ iniţial, ( intenţia unui cuplu adulterin de a comite crima perfectă şi de a elimina pe posesorul averii şi al numelui Carala ) lasă locul vârtejului de evenimente care dă impresia unui joc ciudat şi suicidar al sorţii. Un ascensor care se opreşte între etaje, doi tineri pasionaţi de maşini şi de adrenalină atraşi în fundătura unei crimei fără sens, confuzia de persoane ce oferă poliţiei un fir de investigaţie şi, în fine, revelaţia ultimă a iubirii interzise, închise în cochilia instantaneelor din aparatul de fotografiat- deasupra acestei succesiuni de detalii care se înlănţuie, o muzică curgând sinuos şi alimentându-se, miraculos şi tânguitor din propriul său trunchi, improvizaţia de trompetă a lui Miles Davis, vocea lumii de dincolo însoţind pe oamenii trecători în drumul lor către damnare.

Există,în filmul lui Louis Malle, lumina specială a unor sentimente ce sfidează obişnuitul şi morala comună. Tandră şi devotată până la nebunie, cu o aură de halucinat, Jeanne Moreau trece prin cadrele cinematografice cu graţie morbidă.

Soţia adulterină ce aşteaptă zadarnic sosirea iubitului ei este una cu acest Paris straniu, a cărui iradiere nocturnă evocă un poem de Lautréamont. Baruri după baruri, figuri descompuse şi monologul obosit şi tragic al dragostei care se autodevoră. Pe urmele celor care inventează gramatica noir, Malle gândeşte discursul său ca simbioză dintre ochi, cuvânt şi peisaj. Ţesutul urban încetează să mai fie cel familiar- el devine un deşert al pasiunii, un iad din care salvarea este imposibilă, camera de hotel din oraşul depărtat evocată de Camus în textele sale.

În filmul lui Malle se simt vocile tradiţiei, dar şi cele viitorului. Din Jules Dassin şi al său ” Night and the city” vine atracţia pentru întunericul ce nu cunoaşte lumina. Cavalcada celor doi tineri nebuni pe bulevardul parizian, dimineaţa, în maşina decapotabilă furată, are vigoarea unei şarje de trompetă cântate de Boris Vian şi amprenta oniric- ludică a unui cadru de Godard, în “Pierrot le fou “ sau “ À bout de souffle”. Dumnezeul ce amestecă vieţile personajelor în fimul lui Malle este un demiurg sedus de improvizaţie şi de eleganţă, un demiurg ce acordă unui soldat playboy ( Maurice Ronet în rolul său esenţial)

şansa de a-şi juca viaţa şi moartea în spaţiul îngust şi meschin al ascensorului impersonal. Moneda pe care Zeii o aruncă va cădea fără ca nimeni să poată anticipa viitorul . Din labirint, unica ieşire este eşafodul.

Din cântecul rănit al lui Miles Davis se ivesc cuvintele ultime în care soţia adulterină se înfăşoară, cu ochii către fotografiile reconstituind fericirea fragilă şi interzisă a iubirii lor. Alunecând în văzduh ca o incantaţie, ele convoacă energia păcatului şi nebuniei, energia mortală din care se hrăneşte această coborâre în infern.