O lectură imperială: Marcus Aurelius

Mare noroc are cultura română cu un filolog clasic de calibrul universitarului clujean Cristian Bejan, cunoscut deja pentru traducerile sale din greacă și latină. Ultima dintre ele – Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși – în ediție bilingvă, la Humanitas (2013) ne arată că semănătorii din familia regretatului Dan Slușanschi nu au fost stârpiți de răutățile tranziției post-comuniste. Mulțumită unor asemenea savanți, putem continua racordarea europeană prin texte fundamentale, redate circuitului academic și noilor generații studioase. Dan Slușanschi, dacă tot l-am evocat, ne-a dăruit, printre altele, două noi traduceri din corpusul homeric. Recent a ieșit prima traducere integrală, din germană, nu prin intermediari, a capodoperei schopenhaueriene. La Humanitas apar, de asemenea, integrale ale operelor lui Plotin și Kierkegaard. Sunt roade importante, într-o grădină de părăsirea căreia ne temeam.

Jeremiadele întârzierii noastre în materie de sincronizare occidentală sunt utile pentru stimularea unui diagnostic, dar nu pot ține locul pașilor concreți spre depășirea multiplelor lacune acumulate. E drept, vremurile sunt foarte vitrege pentru cultura înaltă, ca și pentru cercetarea științifică. Ultima are totuși parte de un sprijin – european – care mai salvează câte ceva, de pildă în domeniul fizicii nucleare, care beneficiază de mega-proiectul Extreme Light Infrastructure, montat pe platfoma de la Măgurele. Umanioarele, care nu au aplicații medicale, economice sau militare, o duc cel mai greu. De ce nu a stipendiat Centrul Național al Cărții (copiat formal după francezi) edițiile pomenite mai sus ? Am putea fi aproape siguri că, dacă Humanitas nu ar fi fost condusă de Gabriel Liiceanu, proiectele lăudate aici nu ar fi prins viață. Orice mărunt succes pare fructul unui hazard fericit și nu rezultatul unei politici culturale mature.

Noua traducere din Marc Aureliu este impecabilă grafic și filologic. Un amplu studiu introductiv, sub umbra autoritară a unui Pierre Hadot, îl obișnuiește pe cititor cu liniile doctrinei stoice, particularizîndu-i dezvoltarea istorică și mizele morale, sapiențiale sau gnoseologice. Nu sunt filolog clasic și nici istoric al filozofiei, astfel încât mă abțin de la scrierea unei recenzii „de specialitate”. Alții o vor face în deplină competență. Personal, sunt doar un amator de stoicism, în care văd (asemenea multora) școala de gândire cea mai apropiată de creștinism. E o ironie să știi că Marcus Aurelius, fascinantul împărat-filozof, care duce dinastia lui Antoninus Pius pe vârful strălucirii solomonice, a mai îngăduit sporadice persecuții anti-creștine. Cred că asta se explică prin faptul că generația Apologeților, începând cu Justin Martirul și Filozoful, nu fusese încă receptată corect în elita elenizantă a imperiului. Până la Julian Apostatul, acești împărați cultivați au căutat să restaureze păgânismul într-o cheie spirituală, transcendentă și deistă inspirată de neoplatonism și stoicism. A fost o neînțelegere mutuală, pe care abia Părinții cappadocieni, după epoca lui Teodosie cel Mare, au depășit-o prin ”creștinarea” platonismului târziu.

Minus referința hristologică – și exaltările sale mistice, de tip paulin sau ioaneic – opera lui Marcus Aurelius poate fi privită ca text de altitudine, morală și intenție perfect compatibile cu duhul profund al Evangheliilor. Le lipsește patosul Crucii, ”teodramatica” autorilor biblici, mai puțin educați, dar plini de suflul Revelației. Însă orientarea majoră către binele societății, pacea lăuntrică, răbdarea suferinței, armonia cu sinele și respectul smerit (sau resemnat) în fața decretelor divine sunt expresii ale unui ethos filozofic mai mult decât înrudit. Evident, prin alte culturi, asemenea paralele au fost exploatate detaliat, cu tot arsenalul de lecturi încrucișate. Pentru noi, novici sau candizi în atâtea domenii, similitudinea genetică dintre stoicism și Evanghelie are încă un viitor hermeneutic. Aș spune însă că orice complex de inferioritate e superfluu, dacă ne amintim că istoria umanismului european are drept ax tocmai încercarea de a concilia Atena și Ierusalimul, adică Logosul filozofic și Logosul întrupat.

Gânduri către sine însuși ne oferă, cu toate filtrele bizantine sau reuchliniene, sursa majoră a stoicismului târziu, eclatant prin profunda lui simplitate. Conjecturile despre ce-ar fi fost stoicismul fără victoria Nazarineanului sunt la fel de improbabile ca și acelea despre cum ar fi arătat lumea dacă învingea mithraismul. Contează numai faptul că sfaturile împăratului către propria conștiință sunt atemporal valabile pentru orice om, fie el postmodern, care caută liniștea sufletului, înțelepciune practică și acea distanță față de lucruri care pune viața și moartea sub vasta cupolă a ritmurilor cosmice netulburate de văicărelile sau iluziile omenești. Citirea acestui text pacifică, inculcă netulburare și gânduri bune, mai presus de contextul nostru ilustrat prin falsitate, prostie, răutate, slavă deșartă și impostură. Scrie de pildă împăratul, printre atâtea alte cugetări înțelepte: ”Oamenii sunt născuți unul pentru altul. În consecință, ori îi educi, ori îi suporți”…