Frustrări teatrale

Fără să am vreo treabă cu snobismul, am declarat mereu că: „sunt un copil al teatrului, crescut în cinema”. Am început să prind gustul teatrului încă de când eram în burta mamei și nu îmi pot închipui viața mea fără teatru. E ceva ce eu respir și experimentez în fiecare zi datorită mamei mele și mediului în care trăiesc.

O bună perioadă de timp am crezut că voi urma această carieră, dar circumstanțele au făcut să nu fie așa. Câteodată regret, câteodată nu (depinde de momentele mele de liniște). Și probabil că treaba asta mă face să fiu din ce în ce mai contrariată văzându-i pe „viitorii actori” cum urlă peste tot: „eu sunt un actor desăvârșit. Pot plânge la comandă!”. THE FUCK?! Și expresia asta are continuarea în: „toți din jurul meu mi-au spus că sunt făcut pentru teatru! Nimeni nu își poate da seama când mint și când nu”, „pot să conving pe cine vreau să se ia după mine. Atât de bun sunt”, sau cea mai tare: „eu vreau să joc în telenovele. Televiziunea e viața mea!”. Dar treaba asta nu pornește de la ei. Nu, nenică! Începe din grădiniță, de când unul începe să urle mai tare ca ceilalți și educatoarea se grăbește să-i pună diagnosticul: „Trebuie să-l dați la teatru! Are potențial de mare actor”. Și părinții văd aceeași soartă pentru răsfățații lor zbuciumați: „e bun pentru teatru! mă minte cu zâmbetul pe buze, mânca-l-ar mama” (?!). Șiiii lista continuă: fetele le spun băieților că sunt buni ca actori, mamele încurajează fetele și profii îi îndreaptă pe cei mai zăpăciți din clasă către o carieră de actorie (la cât de frustrată sunt acum, ar fi trebuit să dau la teatru, nu?)….

Să vă spun un secret: teatrul nu este leacul pentru minciună, agitație, frustrare sau plâns la comandă. Teatrul trebuie să devină o parte din tine. Părinți: lăsați copiii să vină la teatru când vor ei, nu când vreți voi. Degeaba o să încercați să vă educați copiii prin teatru! Teatrul nu e o oră de dirigenție unde se scade nota la purtare…

Și lăsați la o parte aberațiile cu: „așa sunt artiștii… sunt mai ciudați!” Ăia nu sunt artiști, sunt închipuiți. Dacă teatrul reușește să îți fure calitatea de a fi om și de a te transforma într-o paiață, deja ți-ai vândut sufletul în altă parte. Cea mai mare greșeală este să îți dorești să ajungi ca ăia care joacă în telenovele. În primul rând, telenovelele nu fac parte din sfera teatrului: sunt niște modele cărora li s-au pus niște vorbe în gură. ȘI vorbesc, și plâng și râd și îți oferă o impresie distorsionată asupra acestei arte minunate. În al doilea rând, în Romania, nu s-a făcut încă o deosebire între actoria de teatru și actoria de cinema. Sunt două treburi COMPLET diferite: în cinematografie mai mult pozezi, pe când în teatru trebuie să transmiți același mesaj de zeci, sute de ori cu aceeași intensitate de fiecare dată. A fi actor nu înseamnă să minți sau să păcălești lumea să creadă în ceva ce nu există. A fi actor înseamnă să te transpui în pielea unui personaj, să reușești să-i faci pe cei care te privesc să participe alături de tine într-o lume creată de tine! Ei trebuie să simtă că joacă alături de tine. Nu doar că te privesc… și pentru a fi catalogat drept un mare actor nu înseamnă neapărat că trebuie să ai sute de ani pe scenă (în general, după ce cineva moare capătă statutul de „mare actor”. O mare prostie. Poți fi „mare actor” și în timpul vieții), ci trebuie să faci publicul să vibreze aceleași emoții alături de tine.

Trebuie să știi istoria teatrului, trebuie să fii pasionat de dramaturgie și trebuie să știi ceea ce vrei! Lângă mine, a fost mereu mama care, contrar așteptărilor tuturor, nu repeta roluri prin casă vorbind cu tigaia, nu juca teatru cu niciunul din noi, nu plângea la comandă și nu avea fasoane cu „un gust Doncafe”… Văzând-o pe ea, mi-am dat seama că genul ăla de „artiști” sunt doar niște închipuiți care nu știu ce să mai facă ca să se dea mai interesanți… Și actorii sunt oameni. Dar sunt genul ăla de oameni de care tu nu ai avea nevoie. Dar ei au nevoie de tine. Și reușesc să te determine să crezi că și tu ai nevoie de ei ca să vezi că ziua de azi a devenit o zi mai bună după ce ai văzut o piesă de teatru. Te fac să zâmbești, tu îi aplauzi. Fiecare are câte ceva de câștigat. Dar ține minte, spectatorule: a fi actor înseamnă o grămadă de lucru pentru a te face pe tine să zâmbești preț de câteva secunde. Nu fi rău și aplaudă de fiecare dată!

Dar ce știu eu? Eu nu am dat la teatru.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *