Suntem cum călătorim

Suntem şi cum călătorim. Vacanţele vorbesc despre oameni, despre esenţele şi deschiderea lor, despre pasiuni, aşezare, vise sau blocaje. Călătoriile, felul în care le proiectăm şi le trăim, fac parte din povestea noastră personală, din raportarea la lume şi la locul nostru în ea. Evident, orice poveste despre feluri de a călători, scrisă precum aceasta, la firul ierbii (fără cercetare şi aparat critic), pe o terasă în faţa mării, cu o bere în mână, poartă în ea mult, foarte mult, din subiectivitatea autorului. În apărarea mea, pentru posibilele ironii şi răutăţi, pot spune doar în epilog c-am fost puţin din toate astea…

Imobilul. Mai întâi, există cel care nu pleacă niciodată. Prea comod, prea îngândurat, prea obosit, decide mereu să stea acasă. A ieşi în lume e o povară, o pierdere de timp, uneori chiar o „capcană”. Aşa că preferă un alt mod de a fi: prin cărţi, prin filme, prin televizor sau în propria grădină, la barul de la colţ sau nicăieri. Ceva îl blochează mereu din plecare: o migrenă, un faliment, o rată, un vertij, sau un raport de predat. Pentru el, geografic, lumea se opreşte acasă. Recurenta imobilizare la adresă e însă semn de nevroză. Ceva, în adânc, e sădit în frică şi plictis. Căci oricât de mare ne este lumea interioară, exteriorul ne hrăneşte cu oameni, locuri, întâlniri şi experienţe.

Omul-resort. Că ne place sau nu, resortul e cam cea mai frecventă formă de turism de masă. Confortabil, sigur, previzibil (sunt marile obsesii ale omului-resort), accesibil financiar, all-inclusiv-ul te împământeneşte de acasă… în alt loc. Traversezi oceanul sau marea, te întinzi la soare, mănânci şi bei regeşte, citeşti sau joci cărţi, te arunci în piscină, te întorci şi pasămite ai fost în Cuba, Tailanda sau Costa Rica. Marea aventură, marea călătorie, marea întâlnire cu locul şi oamenii lui, dacă se întâmplă, înseamnă o maşină închiriată, două temple vizitate şi localnicul care ţi-a măturat nisipul de pe picioare. În plus, hrăneşti o industrie care devastează mediul, sărăceşte populaţia locală, standarizează totul şi împânzeşte natura cu oribile construcţii din beton monumental. Evident, concediul ăsta – nu l-aş numi călătorie – are rostul lui: te încarcă, îţi spală creierii, eşti nou pentru un alt an de birou. Plus: ai bifat Cuba, Tailanda sau Costa Rica.

Blitz-Turistul sau Turistul Fulger este adeptul ofensivei turistice generalizate şi ultra-rapide. Cum v-aţi dat seama, este o transpunere a strategiei naziste de război în sfera turistică. În cinci zile a văzut Louvre, Prado şi Albertina; Notre Dame, Jeronimos şi Westminster Abbey; a băut bere în Place Centrale la Bruxelles, s-a plimbat pe Rambla în Barcelona, a făcut plajă la Nisa şi a mâncat „perfect pe bani puţini” în Quartier Latin. Fluierat la apel de un ghid (asta e mai degrabă din filme) sau de un ceas interior elveţian, nu îşi îngăduie nicio abatere: hotel, muzeu, restaurant, totul e planificat la minut, într-o goană uluitoare, care bifează cu precizie obiective de văzut. Tipul acesta de turist îmi aminteşte de un film de Mel Stuart din 1969. Într-un autocar vitezoman prin Europa, un turist îşi întreabă vecinul de banchetă unde au ajuns. Dăcă e marţi, e Belgia, vine răspunsul care dă şi titlul peliculei.

Eroticul. De obicei domni, mai discret şi doamne. Mai pe româneşte, vorbim despre turism sexual. În 2010, mai mult de 100 de milioane de turişti la nivel mondial îşi alegeau destinaţia în funcţie de „oferta sexuală” a ţării. A merge în vacanţă înseamnă să plăteşti ca să ţi-o tragi! Bun sau mediocru, actul sexual devine obiectivul călătoriei. Absenţa unui partener – cu tristeţea ei aferentă, neliniştea unei erecţii moi – cu nevroza ei implicită, frica de îmbătrânire şi moarte – cu nevoia ei de a se hrăni din tinereţe, sau teribilismul juvenil, îi conduc spre vacanţe sexuale. Oameni ca noi toţi, mai trişti sau nu, mai inconştienţi sau nu, descrişi atât de bine în Platforma lui Michel Houellebeqc sau în Spre Sud al lui Dany Laferriere.
Cumpărătorul. De obicei doamne, uneori şi domni. Le aud pe terase cum îşi iau avionul la Miami sau Milano să-şi umple geamantanele de haine şi pantofi. Cunosc tot: brand-uri, boutique-uri chic, mall-uri şi mai ales out-let-uri. Dichisite, veşnic scoase din cutie, îşi petrec zilele în magazine, restaurante şi iar… magazine. Călătoria lor se povesteşte dintr-un vârf de ţoale şi viaţa în dulapuri gigante.

Sportivul. Aici întrăm deja în alt univers. Sunt oameni pasionaţi de sport, conştienţi de propriul corp, pe care îl vor antrenat şi în legătură cu natura. Pentru un moment, dacă nu sunt mereu aşa, turiştii sportivi se opresc din băutură, fumat şi nopţi nedormite, îşi reglează respiraţia şi petrec ore în şir la ski, scufundări, rafting, cu sacul în spate pe munte, cu bicicleta sau cu parapanta. Sportul e parte integrantă a vieţii şi implicit a vacanţei. E o reglare de energie şi o înţelegere a fiinţei ca unitate între trup şi suflet, e revitalizare şi respiraţie proaspătă.

Exploratorul. Unii l-ar numi tot sportiv, dar pentru mine, exploratorul e o altă ligă. A călători înseamnă în fond a întreprinde o expediţie: la Polul Nord, pe Himalaya, cu propria barcă în jurul lumii, pe jos în selva amazoniană. A călători înseamnă a-ţi testa propria limită şi a depăşi cu mult limitele altora. Îţi trebuie voinţă, antrenament, pasiune, puţină nebunie şi… ceva bani. De la Edmund Hilarry şi Charlie Engle, la românii Uca Marinescu sau Horia Colibăşanu, oamenii ăştia se iau la întrecere cu înălţimile şi adâncurile, cu îngheţul sau soarele saharian, cu propriile limite şi temeri. Aşa, în forul meu interior, mă gândesc că e nevoie de ceva demenţă pentru a face asta, dar exerciţiul de voinţă, anduranţă şi concentrare cred că e o experienţă unică.

Gurmandul. Ei bine, îi place să mănânce şi să bea bine şi are bani să o facă. Călătoriile lui sunt unele gastronomice. Mâncarea şi ce se bea alături de ea sunt un fel de a fi în viaţă. Prin ea cunoşti lumea, prin ea te oglindeşti în lume, alături de ea socializezi în lume. Gurmandul nu e însă un snob care “ştie” ce şi cum se mănâncă. Nu „comentează” gustul, îl simte, îl experimentează, îl trăieşte. Îl intuieşte când derapează, îl savurează când e bun, îl caută altfel prin toate colţurile lumii. Oameni care călătoresc pentru „gustul pământului”, pentru a cunoaşte acest patrimoniu imaterial, pentru a intra în legătură cu „celălalt”, cu „alteritatea”, prin intermediul gustului. Dacă omul-resort şi mai toate tipurile de turişti menţionaţi înainte contribuie la standardizarea şi la omogenizarea mâncării, gurmandul are o altă funcţie. El face un turism durabil, care duce la revitalizarea şi la păstrarea tradiţiilor culinare locale.

Pasionatul. Există oameni care călătoresc pentru a vedea „un lucru”. Îl pot studia zile întregi sau pot străbate mii de kilometri în căutarea lui. Pun între ghilimele, întrucât un lucru înseamnă un univers. Poveştile astea, destul de rare, au un farmec de neegalat. Precum Sadovaia 302 bis de Ruxandra Cesereanu şi al., în care patru scriitori pornesc la Moscova, fiecare pe calea lui, în căutarea lui Bulgakov. Sau un profesor de liceu, care reface alături de elevii săi, parcursul lui Lucian Blaga de la Lancrăm, la Sebeş, Sibiu şi mai departe la Viena, cu exact aceleaşi mijloace de transport folosite de poet cu un secol în urmă. Sau un profesor de istorie ucrainean, care îşi dă toate economiile de o viaţă pentru a ajunge la Yaxchilan, în Mexic, la unul dintre cele mai ascunse şi cel mai puţin frecventate temple maya ale zonei, doar pentru a admira o ceiba, care se pare că ar fi menţionată drept rădăcina lumii în Popol Vuh.

Călătorul. Am ajuns şi aici. La ultima, cea mai liberă şi mai relaxată categorie pe care o găsesc în lume. E cel ce purcede, fără să ştie prea bine unde. Are câteva repere, dar nimic nu-i o ţintă în sine. Dacă ceva îl mişcă într-un loc, se opreşte, dacă ceva îl cheamă în alt loc, se duce. Pornind spre Sud, Călătorul poate ajunge la Est; busola lui sunt oamenii şi întâlnirile care îl fac să rezoneze. Necunoscutul nu e teamă şi dezordine, ci şansă şi prilej. Dacă un sat îl inspiră, poate petrece acolo o vară, dacă un drum îi surâde, porneşte în descoperirea lui, dacă o masă i se oferă sau o poveste i se spune, Călătorul se opreşte, mănâncă, ascultă. Ceea ce-i trebuie însă Călătorului înainte de toate e timp şi curiozitate. Timp (de cele mai multe ori vorbim de călătorii care durează cu lunile sau anii, deşi putem tranfera conceptul şi la cţteva zile), pentru a se putea opri, întoarce, rătăci, trăi pe îndelete. Curiozitate, pentru a deschide ochii, a se-înfrupta din timp, din alţii, din hazard, imprevizibil, din viaţă. Mai mult decât alţii, Călătorul se distanţează de “centru” – înţeles aici în sens cultural – şi lasă loc „periferiei”, alterităţii să pătrundă şi să îl modeleze. Pentru el, călătoria e drumul, şi nu destinaţia. Şi aici e marea diferenţă!

***

Ei bine, acum, la final, pot spune că am trecut puţin prin toate astea. Actor sau observator. Am fost imobilă, eschivându-mă să plec cu unii sau cu alţii. Nu cunosc resorturile, nu mă interesează, poate din acest motiv sunt aşa de radicală: acolo nu mă duc (cel puţin o vreme)!!!. Blitz-turism am făcut în liceu cu profii şi gaşca din clasă, a fost drăguţ atunci, dar nu mai am atâta concentare! Am fost aproape de turism sexual în Cuba şi uneori geloasă pe fetele cu bani de haine la Miami. Am skiat ani la rândul, până când m-am lăsat; o regret şi acum. Nu am am avut niciodată stofă de explorator extrem, dar îi admir mult. Îmi place să mănânc şi să beau, dar nu călătoresc doar pentru asta. Admir oamenii care fac drumuri pentru o stradă, o piatră sau o adâncime de mare, dar sunt prea superficială să o pot face. În sfârşit, ceea ce îmi place să fiu, cu toate limitele mele, e un semi-călător. Călătoresc pentru a mă lăsa în voia lucrurilor şi a oamenilor care mi se arată. Fără ţinte precise, fără direcţii şi obiective de bifat, călătoresc pentru a trăi bucuria măruntă şi uitată a vieţii.

2 Comentarii

  1. La cât costă deplasările și vacanțele azi, mai că îi crezi pe imobili…

  2. Felicitari pentru articolul excelent scris! Eu mi-as dori sa fiu calatorul descris de dvs, dar pentru asta imi trebuie, in primul rand, noroc. Norocul de a avea o sursa de venit care sa-mi permita sa ma intretin in timp ce descopar lumea, luni la randul, an dupa an. Daca esti un travel writer de succes, probabil ai acel noroc 🙂

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *