Echipa fantastică

Am terminat acum opt ani Liceul de Industrie Alimentară „Elena Doamna” din Galați, pe care pot să-l caracterizez foarte bine în următorul fel: avea promovabilitate 50% la Bacalaureat dinainte ca asta să fie cool. Pe lângă faptul că era un liceu tehnologic de fete, mai era situat și lângă unul dintre cele mai rău famate cartiere ale orașului, Vadul Ungurilor. Prima fată căreia am avut curaj să-i mărturisesc că mă îndrăgostisem de ea mi-a răspuns că pentru sănătatea mea ar fi mai bine să nu fim împreună. Având în vedere personajele dubioase care o așteptau în fiecare zi după ore, tind să cred că n-o spunea doar pentru că nu-i plăcea de mine.

În afara bătăilor pentru fete care se iscau între băieții care stăteau în cămin și cei din Vadul Ungurilor, nu prea s-a întâmplat nimic notabil în cei patru ani de liceu. Cum pentru un băiat era semn de slăbiciune să învețe bine, majoritatea ne mulțumeam să vânăm note și să ne ocupăm cu lucruri mai interesante în timpul orelor, pe care cu greu le-aș putea descrie aici.

Dezinteresul pentru învățământ era ceva palpabil în rândul elevilor. Țin minte că existau profesori mai tineri și entuziaști care plecau de la ore plângând. Probabil viziunea lor asupra procesului educațional era formată exclusiv din filmele americane în care profesorul răstoarnă barierele social-culturale cu ușurința cu care ai spune „pește”. Și la Galați, fost sat de pescari, se spune foarte ușor „pește”.

Așa că nu mică i-a fost mirarea dirigintei noastre atunci când a aflat că toți băieții din clasa ei (amândoi) au participat la Concursul de șah pe licee, care se ținuse, fără ca ea să știe, în fiecare sâmbătă timp de aproape două luni. Evident, a bănuit că iar făcusem noi vreo șmecherie ca să mai luăm un 10 la sport pe degeaba și poate un punct în plus la purtare. A trebuit să îi arătăm articolul despre acest concurs publicat în cotidianul local Viața Liberă, în care ne erau menționate numele, pentru a o convinge că am participat într-adevăr și chiar că am avut rezultate destul de bune.

Să participi la un concurs de șah într-un liceu în care dacă știai matematică riscai să termini ziua cu ochii învinețiți era de fapt, înainte de toate, un act de curaj. De asta nu eram deloc convins că o să găsesc alți cinci elevi care să vrea să reprezinte liceul într-o competiție de tocilari. Noroc că singurul meu coleg era mare amator de șah, așa că am pornit amândoi, în pauze, să recrutăm șahiști. Mai era un băiat în clasa a noua pe care-l știam de la alte concursuri, așa că am început cu el. A acceptat, destul de timid, când am promis că o să-i păstrăm anonimatul, și am pornit în căutarea celorlalți trei elevi de care aveam nevoie. Procesul de recrutare nu era deloc dificil, singurul criteriu era ca elevii să știe cum se mută piesele (auzisem că la liceele mai bune se organizau concursuri pentru calificarea la competiția finală!). Cu chiu, cu vai am găsit încă două fete și un băiat și ne-am înscris în competiție.

În prima sâmbătă ne-am adunat cu toții la cantina unui alt liceu, unde se ținea competiția, și am alcătuit pe o foaie echipa de start pe care am înmânat-o arbitrului. „Echipa fantastică” arăta în felul următor:

La prima masă, subsemnatul. La masa a doua, Scooby, elevul de clasa a noua pe care-l știam de la alte concursuri. Se încadra perfect în tiparul tocilarului și era timid chiar și atunci când juca șah, deși era un jucător redutabil. La masa a treia, colegul meu de clasă, Burada, care se prezenta singur de câte ori avea ocazia, parafrazând versurile B.U.G. Mafia: „Ca Leonard Doroftei/ sunt campion județean”, pentru că în tinerețe câștigase campionatul județean de șah din Tulcea, unde probabil nu avusese, la propriu, adversar. Juca destul de bine.

De la masa a patra încolo începea nebunia, erau elevii care aveau o idee vagă despre cum se mută piesele și deseori veneau în timpul partidei la noi să ne întrebe, conspirativ, dacă au voie să facă rocada în poziția în care se află. La masa a patra era Alina, o tipă slăbuță și simpatică foc, pe care tenul măsliniu o scotea și mai bine în evidență. Era cel mai slab jucător al nostru dar în același timp și cel mai determinat: stătea concentrată la masă până în momentul în care inevitabil pierdea partida și apoi încerca să ne ajute prin orice mijloace posibile. Înaintea unei etape m-a întrebat dacă adversarul meu e bun, i-am spus că e cel mai bun participant din întreaga competiție, așa că, după ce ea și-a pierdut ca de obicei partida, s-a așezat ca un chibiț profesionist lângă noi și a început să flirteze, foarte subtil, cu adversarul meu în timp ce jucam: „Auzi, dar tu ai prietenă?”, l-a întrebat la un moment dat. Am câștigat partida.

La masa a cincea era un tip care, deși a câștigat doar un punct în tot concursul, a avut o idee care ne-ar fi putut aduce titlul. Ideea lui era următoarea: de ce nu punem cel mai slab jucător să joace la masa întâi, adică împotriva a celor mai buni adversari, astfel încât noi să avem adversari mai slabi. Tactica era excelentă, practic am fi pierdut mereu meciul de la masa întâi dar am fi avut șanse mult mai mari să le câștigăm pe cele de la mesele doi încolo. Era genial, pentru că în felul acesta cel mai slab jucător al echipei noastre ar fi devenit, dintr-o dată, cel mai important jucător – cu atât mai genial cu cât era vorba, de fapt, despre Alina, de care ne plăcea, în secret, tuturor. Ne-am dus foarte entuziasmați la arbitru să anunțăm schimbarea, dar, din păcate, am aflat că odată ce echipa de start fusese stabilită nu mai puteam să facem modificări.

La masa a șasea era Fantomas. Îi spuneam Fantomas pentru că de cele mai multe ori nu apărea, dar chiar și atunci când venea nu apucam să o vedem – ori pierdea foarte repede, ori câștiga la fel de repede și aflam doar uitându-ne pe clasamentul concursului dacă a fost sau nu prezentă în ziua respectivă.

Timp de două luni, în timpul săptămânii ne întâlneam cu toții în pauze ca să discutăm strategii, încercam să-i învățăm pe jucătorii mai slabi tot felul de șiretlicuri cum ar fi matul în patru mutări (care ne-a și adus câteva puncte importante), stabileam priorități și încercam să o convingem pe Alina să nu mai flirteze cu adversarii noștri, pentru că deși metoda funcționa de fiecare dată, ne era teamă să nu fim descalificați.

Atât de des ne întâlneam să vorbim despre concurs încât, până la urmă, colegii noștri de liceu au ajuns la concluzia că șahul ar putea fi o chestie cool pe care o facem ca să ne distrăm. Când unii dintre băieții mai mari și notorii din liceu ne-au spus, aflând despre concursul nostru, că „N-aveți ce face”, am luat-o ca pe un compliment – însemna că, oricât de lame li se părea, șahul era totuși o activitate acceptabilă.

Concursul acesta de șah pe licee a fost, cred, singura activitate pozitivă care a adunat la un loc șase elevi din întreaga istorie a Liceului de Industrie Alimentară „Elena Doamna” din Galați, și totul s-a petrecut fără supravegherea vreunui profesor și chiar fără ca ei să știe cum ne petreceam noi sâmbăta diminețile. Nu numai că ne-a adunat, dar ne-a și motivat, în ciuda faptului că trei dintre participanți abia știau să mute piesele. Am ocupat un onorabil loc cinci, dar nu asta era important, ci faptul că, pentru prima oară, ne pusesem cu toții mintea la contribuție într-un scop a cărui finalitate nu era, în niciun fel, dezonorantă. Nici față de profesori, nici, mult mai important pentru noi atunci, față de ceilalți elevi.