Orice concert Depeche Mode este asemeni unui vârtej care te absoarbe şi din care ieşirea se face , cu dificultate, asemeni revenirii unui scafandru spre suprafaţa pe care a lăsat-o în urmă, atras de adâncurile care îl fascinează. Culorile, sunetele, amintirile generaţiilor se reunesc, iar din această contopire stranie se naşte o experienţă pe care aş pune-o alături de un sentiment al extazului. Şi poate că emoţia ciudată pe care o resimt cei care se adună în acest templu muzical bizar edificat cu fiecare concert este apropiată de cea pe care o încercau, cu un secol înainte, pelerinii de la Bayreuth- fascinaţia de meduză a unui spectacol în care artele sunt redate întregului originar, iar aripa poeziei şi a morţii se intinde deasupra stadionului, cu graţia morbidă a corbului lui Poe.
După decenii, Dave Gahan, Martin Gore şi Andrew Fletcher nu încetează să meargă mai departe pe acest tărâm în care intimitatea poematică a iubirii stă alături de extazul orgiastic al chitarelor şi sintetizatoarelor. Mişcarea dionisiacă a lui Dave Gahan pe scena de la Bucureşti nu este decât omagiul pe care un artist îl aduce tradiţiei pe care a inventat-o, în clipele în care rotirea de orgasm sfida gravitaţia cotidiană.
Experimentală şi neliniştitoare, arta celor de la DM a însemnat şi desfăşurarea de imagini şi de clipuri de pe ecrane. Din alb negrul marilor video clipuri ale anilor 1990 descindea bizar- ironicul joc ce îi plasa pe cei trei în mijlocul unui peisaj parcă devastat de o toamnă eternă. Din acelaşi trunchi al pasiunii însemnate de stigmatul morţii venea şi imaginea feminină ce parcugea un spaţiu al dezolării, evocând filmările şocante ale lui Lynch din “Eraserhead”. Din Godard şi “ Alphaville” se desprindea pasiunea pentru cadrele lente ce alunecă spre vis , uitare şi sfârşit. Muzica îşi află în cinematografie complementul subversiv şi suprarealist.
Trecând prin decenii şi epoci cu eleganţa decadentă pe care nu au abandonat-o niciodată, Depeche Mode levitează în acest spaţiu compozit şi hipnotic pe care îl recompune, din materia fiecărui album. Pe scena inundată de lumină, cei trei îşi trăiesc, ritualic, propria lor moarte şi renaştere, ca nişte semizei drapaţi în hlamida lor de sunete.
