„Grecoaica aceea care a adoptat un câine de la ecarisaj”

Lavrentia Karamaniola,  cercetătoare din Grecia/Statele Unite, a  venit în România pentru a studia relaţiile dintre oameni şi animale în Bucureşti. In condiţiile în care discursurile multor politicieni locali abundă în minciuni, adevăruri parţiale şi manipulări în ceea ce priveşte cîinii din Bucureşti şi relaţiile locuitorilor cu animalele, o astfel de cercetare are toate şansele să ofere o  perspectivă cuprinzătoare despre aceste subiecte. Aşa cum puteţi citi în interviu, cîiini fără stăpîni, nu sînt doar o problemă “cîinească”, ci o problemă profund socială, o fereastră către multe fenomene din societatea românească. Cîinii sînt ancore pentru idei despre cetăţenie, inegalităţi sociale, abuzuri ale administraţiei locale sau despre “eterna şi fascinanta” problemă a imaginii României “în lume” (Liviu Chelcea)

Liviu Chelcea (L. C.) Cum ai ajuns să te implici în această cercetare?

Lavrentia Karamaniola (L. K.) Sincer, nu am început acest proiect ca o mare iubitoare de animale. În Grecia, copil fiind, mereu am avut și iubit animale, dar stilul meu de viață de când m-am mutat în Statele Unite nu mi-a permis să continui să trăiesc alături de un animal de companie. Astfel, deși am continuat să le iubesc și având legătură cu animalele în trecut, am fost aproape neimplicată sau familiarizată cu munca organizațiilor umanitare din România, Grecia sau din Statele Unite ale Americii.

În ceea ce privește România, îmi aduc aminte de câinii bolnavi și subnutriți care erau una dintre primele imagini pe care le aveam cu Bucureștiul, dar și ale zonei rurale (călătorind cu trenul la Brașov pentru cursuri de limbă), când am venit prima dată în România în vara lui 2010. În plus, a fost dispoziția negativă (și nu pozitivă sau îngăduitoare, după cum mă așteptam) a multora dintre prietenii mei față de aceștia cea care a pus într-o anumită măsură primele întrebări în mintea mea, atunci, fără a îmi da seama de asta.

Pentru următorii doi ani, am fost ocupată în marea majoritate a timpului cu punerea la punct a proiectului care ne-ar fi permis să înțelegem cum oamenii înțeleg trecutul lor comun, prin intereacțiunile și ideile lor despre mediului urban. Studiind discursurile cetățenilor și ale arhitecților cu privire la Casa Poporului și la re-branding-ul Bucureștiului după socialism, am vrut să schițez nu doar ideologiile actuale ale europenizării legate de oraș, dar și modurile în care trecutul socialist este înțeles prin istoria materialelor, infrastructurii și a urbanismului.

Într-o zi, în timp ce eram la biroul unuia dintre profesorii mei, în Ann Arbor, Michigan, mi-am dat seama că materialitățile care ar apărea în discuțiile cu oamenii, în timpul cercetării mele preliminare din vara lui 2010 și 2011, erau mai mult decât clădirile. Istoria socialistă nu era înțeleasă doar prin demolări și ideologiile rupturii, sau prin emblematicele urmele post-socialiste (asemenea Casei Poporului) ci și a managementului lor. Erau și câinii – trăind, mișcându-se, încărcați cu materialități semnificative – care ar putea să apară în legendele urbane drept stafii ale socialismului și ale politicilor urbane socialiste.

In momentul de faţă, Departamentul de Antropologie din Michigan are o puternică orientare spre studiul materialității. Modurile în care câinii din București, atât cei vagabonzi cât și cei cu stăpâni, ar fi tratați fie ca subiecți (persoane), fie ca obiecte (doar lucruri) au alimentat o serie de întrebări suplimentare de cercetare legate de clasele sociale, consumerism, drepturile animalelor, practici neoliberale, cetățenie, viață urbană, populații ‘nedorite’ și branding național. Apoi, m-am familiarizat cu literatura asupra modurilor în care animalele au fost studiate în antropologie (‘animalul’ din ‘om’, ‘animalul’ versus ‘omul’, valoarea utilitară a animalelor ca obiecte alimentare, valoarea simbolică a animalelor ca obiecte totemice sau teorii despre comunicarea om – animal și animal – animal etc.). Una dintre profesoarele mele abia scrisese o lucrarea foarte inspirată despre câini, compasiune și metroul din Moscova. Cred că toate se imbină foarte bine. Toate întrebările pe care le-am avut pentru proiectul meu precedent au fost dintr-o dată, cu succes reorientate.

Pe lângă acestea, nu puteam să nu mă întâlnesc cu studiile post-umaniste din științele sociale, o teorie ce ne îndemnă la scoaterea ‘omului’ din centrul studiilor noastre asupra societății și, în schimb, să ne uităm la modul în care societățile umane au fost mereu rezultatul legăturilor și companiei dintre om și animal. Acum, pe lângă înțelegerea modului în care societatea română poate fi oglindită în microcosmosul vieții de câine, sunt de asemenea interesată de utilizarea teoriilor post-umane din antropologie și vice-versa, prin cazul Bucureștiului.

L. C. Care ar fi unele dintre lucrurile pe care le-ai descoperit în timpul acestei cercetări?

L. K. M-am mutat în România anul trecut în octombrie. Voi discuta doar despre câteva paradoxuri interesante ce au apărut până acum. Cred că va trebui să găsesc elementul comun din spatele lor și, în cele din urmă, să văd despre ce va fi această dizertație.

În primul rând, m-a surprins măsura în care câinii joacă un rol în viața cartierelor. Locuiesc în cartierul Ozana, aproape de staţia de metro și am văzut o parte a Bucureștiului pe care nu o experimentasem până acum. Deși asta ar putea să pară normal și comun pentru cei mai mulți oameni care au crescut în București, intuiesc că ei nu realizează cât mult reprezintă câinii o parte a vieții de zi cu zi a cartierului. Dacă te oprești pentru un moment pentru a observa oamenii, vei remarca o mare varietate de interacțiuni. Pe parcursul zilei, oamenii se joacă și socializează prin intermediul animalelor lor de companie sau dau de mâncare câinilor străzii, le dau nume și le urmăresc traiectoriile în oraș.

Este adevărat că în București, situația ‘câinilor comunitari’ este specifică și avem de-a face cu o categorie care nu există în alte locuri ale lumii. Spre exemplu, este cu siguranță o categorie care nu există în Statele Unite ale Americii și deși unii oameni au grijă de câini în satele sau cartierele urbane ale Greciei, aceste animale nu ies niciodată din sfera ‘câini fără stăpâni’ (adespoto în greacă). În România, dacă priveşti cu atenţie, vei observa că aceste creaturi aparțin multora, dar totuși nimănui. În mod repetata am întrebat oamenii ‘al cui este acest câine?’ și răspunsul pe care îl primesc este ‘stă la noi, la scară’. Antropologul Vintilă Mihăilescu a remarcat bine că acest comportament indică o estompare a spațiului dintre public și privat. Totuși, cred că avem de-a face cu ceva mai complex de atât. Nu este doar aproprierea spațiului public sau o negociere a proprietății publice și private, ci negocierea a ceea ce înseamnă cetățenia, așa cum este manifestată prin asemenea acțiuni de compasiune, precum și prin ideologii ale bunăstării individuale sau publice.

Aici apare primul paradox. Toate aceste manifestări de compasiune prin aproprierea de zi cu zi a spațiului urban (construind o cușcă pentru câini, dând mâncare și apă animalelor, ducându-le la doctor, sprijinind un adăpost privat, etc.) au loc doar pentru animale nu și pentru semenii umani. Astfel, pentru mine, Bucureștiul este un oraș plin de compasiune, dar, spre exemplu, de ce aceasta este îndreptată doar către animale și nu către minoritățile etnice sau cei lipsiți de locuință? Ce putem învăța din asemenea acțiuni de compasiune?

Dacă extindem cadrul și îi includem în poveste pe cei care urăsc animalele, atunci vom vedea că apare un al doilea paradox. Oameni din oraș care sunt împotriva animalelor consideră câinii fără stăpân murdari și periculoși. Cu toate acestea, apare iar un tip de violenţă structurală, de această dată către iubitorii de animale. Astfel, nu doar animalele apar murdare și posibil periculoase, dar și oamenii ce au de-a face cu ele sunt priviți prin ideologii ale murdăriei sociale și simbolice. Mai mult, pare că în aceste discursuri, iubitorii de animale și oamenii care luptă împotriva eutanasierii sau care doar hrănesc câinii vagabonzi sunt nepăsători față de bunăstarea publică (deși, nehrănirea câinilor nu este o soluție). Aici văd iar aspectul cetățeniei intrând în joc. Care sunt cele două idei ale cetățeniei responsabile (sau chiar dezvoltate și neoliberale) pe care le întâlnim aici și care este modelul urmărit de fiecare dintre aceste două părți?

În orice caz, trebuie să privim la elementele comune din fiecare dintre povești. Fiecare parte luptă pentru dezvoltare și responsabilitate, ambele părți se îndoiesc că statul va oferi o soluție fezabilă. Ambele grupuri sunt împotriva urii, deși față de grupuri diferite de ființe cu sentimente (oameni și animale). Ambele grupuri par să treacă printr-o criză a moralității. Marea lor diferență vine din măsura în care ei consideră animalele purtătoare de calități egale oamenilor (suflet, conștiință). Apoi, ne întoarcem la gândurile mele inițiale despre ce face acest proiect să fie important: Când și în ce condiții animalele sunt înțelese și clasificate ca subiecți, sau ca obiecți?

L.C. Ai studiat aspecte legate de politicile față de câinii vagabonzi din alte părți ale lumii?

L. K. Proiectul meu nu are o perspectivă comparativă (cel puțin până acum). Totuși, îmi dau seama de situația din țările în care am trăit, Grecia și Statele Unite ale Americii. Spre exemplu, din Grecia, de când eram copil, îmi aduc aminte că practicile de control ale populației de animale (cel puțin în sate), includeau înnecarea pisoilor sau a cățelușilor în vârstă de una sau două zile, când ochii erau ‘încă închiși’, după cum obișnuiau oamenii să spună. Nu știu de ce nimeni nu lua în considerare sterilizarea (posibil din cauza cheltuielilor), dar această practică de corectare, nu de prevenire, era obișnuită și în rândul oamenilor. Spre exemplu, au fost realizate studii antropologice medicale care au arătat că în rândul femeilor, avortul era o practică obișnuită în timpul anilor 1950 și 1960, ca o metodă de contracepție. Într-adevăr, cred că mulți din generația mea știu cel puțin două – trei astfel de povești.

Totuși, întorcându-ne la managementul populației de câini ai străzii, pare că justificările date pentru omorârea puilor la o vârstă atât de fragedă ar avea un element uman în ele, din moment ce oamenii ar spune că trebuie să îi omoare ‘înainte ca animalele să aibă timp să se bucure de viață’, dar și înainte ca ei să înceapă să le iubească. Astăzi, populația de câini ai străzii din Grecia este mai mică decât cea din România (cel puțin câini, din moment ce Grecia pare să se fi specializat în pisici ale străzii) și există o dezbatere pentru votarea de legi (dacă nu au fost deja votate) împotriva abuzului sau abandonării animalelor (amenzi mari ar urma să fie impuse, condamnări etc).

În Statele Unite ale Americii, scenariul este diferit. Oamenii par să fie mai responsabili în ceea ce privește a avea un animal de companie și comportamentul public (spre exemplu curățarea după propriul câine). Mai mult, abuzul pare a fi un comportament stigmatizat, dar asta nu înseamnă că nu au fost cazuri de abuz sau abandon. De asemenea, sunt unele state care permit eutanasierea în adăposturi publice, dacă un animal nu este revendicat după trecerea unei anumite perioade. Nu știu statisticile, dar condamnările la moarte și manifestările de violență extremă par să fie întâlnite și în rândul oamenilor. Astfel că, înainte de a ne grăbi să aplicăm modelul american în România sau Grecia, ar trebui să ne întrebăm dacă am fi în favoarea pedepsei cu moartea sau în favoarea liberei circulații a armelor. Sunt de părere că asemenea corelații pun totul într-o nouă perspectivă.

L. C. Mulți dintre politicienii români, periodic, vor să eutanasieze în masă câinii străzii. Ce efect va avea asta? Cum comentezi?

L. K. Sunt împotriva eutanasierii, dar cred că este nevoie de o soluție fezabilă, atât pentru îmbunătățirea vieții animalelor cât și a oamenilor din oraș. Desigur, această soluție nu se află undeva pe linia ‘mâna mă doare, trebuie să o tai’. Spre exemplu, mulți dintre oamenii care sunt pentru eutanasiere nu urăsc în mod necesar animalele, dar par să nu vadă o altă soluție. Îmi pare că nu văd o altă soluție, nu pentru că ar fi needucați așa cum mulți oameni vor să creadă, ci pentru că sunt ne-informați sau greșit informați de media. Este greu de știut efectele eutanasierii în masă, dar știu cu siguranță și dacă este făcută de stat, tot am avea nevoie de o politică eficientă pe termen lung în ceea ce privește bunăstarea și controlul populației de animale. Trebuie să vedem, spre exemplu, cum să reducem abandonul continuu care ar putea determina o nouă creștere a populației de animale ale străzii.

Totuși, pe lângă aceste aspecte practice este și unul moral. Cuvântul eutanasie vine din greacă și înseamnă a oferii o moarte bună. Totuși, moartea bună nu este legată doar de metoda de a omorâ (nedureroasă, repede, etc.), dar și de motivele pentru care avem nevoie să o efectuăm. Sunt cazuri în care moartea apare ca singura soluție și vine ca o salvare pentru animale. A fost cazul unei femele de câine din cartierul meu, foarte bătrână și bolnavă de cancer, pentru care vecinii au luat decizia de a strânge bani pentru a o duce la eutanasiat. A fost trist, dar a fost un act de compasiune și un caz în care animalul a fost ca o persoană, din cauza suferinței sale. Cu toate astea, discuția eutanasierii în masă este complet diferită. Motivele pentru care politicienii vor să o realizeze sunt strict legate de bunăstarea omului nu a animalului. Asta face termenul de eutanasiere unul foarte problematic în acest context.

Cum ar fi scenariul diferit atât practic cât și moral, dacă spre exemplu, în loc de eutanasiere am vorbi despre amenzi mari împotriva abandonului și abuzului și le-am și implementa? Cum ar fi orașul dacă am aloca mai mulți bani pentru construirea de adăposturi, ale căror condiții și eficiență le-am controla îndeaproape? Desigur, actuala politică de sterilizare este un pas mare către un management mai uman al populației de animale ale străzii, dar dacă nu sunt rezolvate problemele structurale legate de eficacitatea și credibilitatea statului (vezi rapoartele care vor câini vagabonzi să fie ‘afacere pentru profit’ pentru politicieni sau pentru oamenii ce lucrează în adăposturi), nu va fi rezolvată nici problema animalelor străzii și ‘dezvoltarea’ pentru care vrem să omorîm, nu v-a apărea. Mai mult, dacă eutanasierea este votată la nivelul Parlamentului suntem în față legalizării unei tip structural de violență cu care trebuie să fim de acord. Astfel, bănuiesc că discuția despre cetățenie capătă o nouă perspectivă dacă întrebăm ‘a fi cetățeni responsabili în ce tip de stat?’

Sunt exemple de state care au omorât animalele în masă, dar acestea nu sunt exemple de urmat. Spre exemplu, înainte de Euro 2012, au fost reportaje din Ucraina despre omorârea în masă și abuzul animalelor.  Grecia, întorcându-ne la discuția precedentă, a fost de asemenea raportată pentru omorârea în masă (printr-o oprațiune de ‘măturare’ = epixeirisi skoupa în greacă), dar și pentru încarcerarea sau instituționalizarea periodică a imigranților, a persoanelor lipsite de locuință și a altor grupuri vulnerabile, cu puține luni înainte de Jocurile Olimpice din 2004. O dezbatere actuală este despre ‘curățarea’ Atenei de emigranți, promotorii sunt membrii partidelor de extremă dreaptă (neo-naziștii). Este un discurs ce îmi pare asemănător celui despre curățarea Bucureștiului de câini. În schimb, în antropologie ideile de murdărie și poluare sunt abordate drept construcții culturale care există aproape în toate societățile umane ale lumii, apărând în forme diverse, dar nu pot să nu mă întreb, de ce aveam această repulsie față de ‘murdărie’ și lipsa dorinței de a îi proteja pe cei vulnerabili?

Incidentele din Grecia și Ucraina au avut loc înaintea unor mari evenimente sportive care ar trebui să celebreze, printre altele, bunătatea umană, dar din păcate acest spirit nu s-a manifestat când a venit vorba de branding-ul național. Omorârea în masă a animalelor a avut loc pentru ca țările să se prezinte curate și dezvoltate în ochii străinilor. Înțelegerea noastră ca ‘ceilalți’ este, cred, inevitabilă, dar și greșită. Fiecare stat are propria lui istorie și cultură, propriile sale probleme și propriile sale soluții de oferit. Potrivit antropologului Michael Hezfeld, există un anumit grad al ‘intimității culturale’ în statul modern național, adică un sentiment de puternică comunalitate în rândul membrilor unei comunități, când simt rușine în fața străinilor. Totuși, această comunalitate ar trebui să fie exprimată prin cererea de soluții fezabile pe termen lung din partea statului. Nu cred că oamenii nu luptă acum pentru această schimbare a modului în care funcționează statul pentru că ei cred că totul funcționează perfect și fără probleme, cred că ei au renunțat. Cred că nu ar fi trebuit să renunțe.

L. C. L-ai adoptat pe Beju, un maidanez din București. Cum ai descrie experiența de a adopta un câine în România? Și cum ți-a schimbat percepția asupra vieții în România și asupra studiului pe care îl faci?

L. K. Am spus în repetate rânduri că adopția lui Beju este, dacă nu cea mai bună decizie pe care am luat-o în viața mea, cu siguranță cea mai bună de când am venit în România. Și chiar cred ceea ce spun. Nu este vorba doar despre a avea un câine, ci de a-l lua de la adăpost și de a-i oferi o altă viață. Îmi amintesc cum și-a ascuns capul sub brațul meu prima dată când l-am văzut și cum cel care era atunci nici nu se poate compara cu transformarea sa, la doar două luni de locuit cu mine, colegul meu de apartament și pisica noastră. Este, în mod cert, mult mai fericit, mai încrezător, mai jucăuș acum. Ca să fiu sinceră, am avut destul de multe îngrijorări la început, când mi-era teamă că un câine de pe stradă nu se poate adapta la viața într-un apartament. Și mai important, mi-era teamă că nu era cea mai bună soluție pentru el să îl iau de pe stradă și să îl țin închis într-o casă, într-un loc potrivit pentru o ființă umană, dar nu neapărat și pentru un câine. Biju însă mi-a dovedit contrariul. Încă îi păstrez cercelul de maidanez în ureche, pentru ca oamenii să vadă că și câinii de pe stradă pot deveni minunate animale de companie. 

Adoptia lui Beju mi-a adus recunoaștere în cartierul în care locuiesc. Lumea mă știe acum drept „grecoaica aceea care a adoptat un câine de la ecarisaj”. Deci am avut cumva ocazia să înțeleg cum e să fii stăpân de câine și să locuiești într-un cartier. Numărul persoanelor cu care vorbesc pe stradă a crescut imediat, iar aceste persoane de obicei mă abordează pentru a-l mângâia pe Beju. Faptul că am un câine a schimbat și experiența plimbărilor mele în parcuri sau alte spații publice. Stăpânii de câini de rasă pe care îl întâlnesc în parc mă întreabă în mod frecvent care este rasa lui Beju. Eu le răspund că e „tomberonez”, iar ei nu mă cred. Beju este perceput fie drept un câine de rasă „amestecată”, fie drept un câine de rasă pură, care însă a fost abandonat. Însă el nu e niciuna dintre cele două. Acesta este un alt paradox despre care nu am mai vorbit până acum. Cum „calitățile” unui câine cresc în importanță atunci când acesta este văzut în lesă. El nu mai e discriminat prin atribute precum „murdar” sau „periculos”. Au fost situații în care, când Beju lătra câini maidanezi, oameni din jur au început să alunge maidanezii, fiind siguri că aceștia voiau să îl atace pe Beju. Însă era doar o percepție a oamenilor, una falsă!

Am observat că Beju mă ajută și în relațiile cu colegii mei de apartament. Suntem mult mai uniți de când îl avem pe Beju și toată lumea îl iubește. A trebuit să plec în Grecia pentru câteva zile, luna trecută, și l-am lăsat pe Beju la o pensiune pentru căței. Am avut impresia că inclusiv pisica a fost fericită când s-a întors Beju acasă. În mod cert, acest câine mi-a structurat viața de zi de zi. Faptul că îl plimb de două ori zilnic era o responsabilitate de care, recunosc, îmi era cam teamă. Dar acum este ok. Se poate ca uneori să fie un pic obositoare această activitate, însă feedback-ul pe care îl transmite o codiță care se mișcă vioi este de neînlocuit. Și mai important, cred că a te feri de orice responsabilitate față de cei din jurul tău te poate aduce într-un cerc vicios de a te infantiliza. Imi pare bine că am scăpat cumva de asta.

Stiu ca poate suna a clişeu, dar să iubeşti un animal mi se pare cel mai important lucru pe care îl poţi face pentru această fiinţă. Mi se intamplă de atatea ori sa observ cum comunicarea mea cu Beju s-a schimbat. Acum înţelege comenzi atât în română, cât şi în greacă, simte când vreau să ma joc cu el. E destul de uluitor cât de deştepţi sunt de fapt câinii, atunci când le dai şansa de a-şi cultiva abilităţile. Lucram pe computer zilele trecute, iar căţelul era lângă mine. Am fost uimită să observ cum putea urmări şi chiar încerca să muşte cursorul de pe ecranul computerului. Nu mi-aş fi imaginat că un câine ar putea face asta! Sunt sigură ca dragostea noastră, a mea şi a lui Beju, este un sentiment reciproc.