Pentru că nimeni – dar absolut nimeni – nu știa ce e în spatele făptuirilor Bubei, încă de când era tânără și arătoasă, se dusese vorba cum că „îi mare lucru să mori la Mehala”; iar asta deoarece au fost și mai erau cazuri în care muribunzii asistați de Buba, […]
trăim într-o spirală o spirală în care fiecare e umbra altuia trăim cu braţele desfăcute pentru o ultimă îmbrăţişare şi nu reuşim decît să îmbrăţişam pe altcineva care aşteaptă şi el cu braţele desfăcute pe undeva unde ajungem din întîmplare. trăim într-o spirală şi aşa ajung să îţi sărut doar […]
totul e mort, tot ce am fost. încercăm să readucem la viaţă dar înviem pe bucăţi: o aripă, o coastă, colţul buzelor, însă inimile tac, ar trebui să se trezească amîndouă odată, nici măcar nu au murit în acelaşi timp aşa cum le era sortit. dacă s-ar trezi şi-ar aminti […]
în timp… şi, uite aşa, în timp ce nopţile întorceau paginile pentru noile zile, ai devenit unul dintre mulţi alţii. n-am mai aşteptat nerăbdătoare o nouă scrisoare, n-am mai început ziua privindu-mă în oglindă cu ochii tăi şi cînd m-ai chemat, n-am mai tresărit ca altădată şi am ştiut că […]
încet oraşul se apleacă spre noapte îmi şopteşte din colţul străzilor “lasă-mă să-mi petrec o singură viaţă cu tine” apoi uită. trist oraşul îşi aşteaptă dimineaţa lăsînd vîntul să-i măture puţinele frunze. învăluită încă în întuneric singurătatea se plimbă pe sub felinarele ce luminează chipurile viselor, nu se trezeşte nimeni […]
În memoria colegului meu de clasă, Marton Francisc (Mose Francisc), plecat în Israel în 1964, pilot de aviație, mort în război – ( fragment de proză ) Dealul era al învingătorilor. Corbii din ochii dealului zburau pe deasupra lui Marton. El avea într-o mână un bufon golaș. Marton mă ademenea cu […]
nu avem nimic în comun, nu avem nimic. locuieşti în alt univers, stai la umbra unui altfel de vers, te închini la zei despre care nici măcar n-am auzit, iubeşti uneori un zid, o plantă, o umbră care te însoţeşte până când îmbătrâneşte… nu avem nimic unul cu altul decât […]
pentru prima dată ai făcut cum a vrut ea. eşti sigur de asta, eşti sigur? mi-ai spus că da, ştii tu, vrabia. nu te-am mai aşteptat, nici măcar o singură zi, o clipă, un vis. prin gări trec în fugă ca nu cumva un tren, o garnitură, un călător, o […]
Cuvintele devin o fotografie minusculă, Se multiplică, se sparg, se impun. Culegi versurile din casa părăsită. Dintr-un vacarm secund. Fiinţa lor e-o foaie din carte. N-are văz. N-are auz.
”Mă mușcă un câine Ah, privesc prin el Ca printr-o fereastră.” (Nichita Stănescu, Haiku, în Opera poetică II, București, Humanitas, 2000, p. 466.) La Nichita Stănescu – fapt, de altfel, valabil pentru aproape toți poeţii moderni – cuvântul e mai mult decât semn, decât literă scrisă, este […]
