Să mori la Mehala

Pentru că nimeni – dar absolut nimeni – nu știa ce e în spatele făptuirilor Bubei, încă de când era tânără și arătoasă, se dusese  vorba cum că „îi mare lucru să mori la Mehala”; iar asta deoarece au fost și mai erau cazuri în care muribunzii asistați de Buba, treceau dincolo într-un mod cel puțin ciudat, ciudos chiar pentru cei rămași în viață. Se știa doar că Buba are un caiet gros cât o carte din care îi citea celui obosit de viață; dar o făcea într-un fel aparte stârnindu-i   aproape fericirea muribundului dincolo de suferințele sale; sau, în orice caz, asta credea lumea fără ca vreun aparținător măcar să fi văzut sau auzit ceva.

În cazul celor care prezentau dureri insuportabile, vădindu-se clar iminența morții, se apela la Buba; ea venea acasă la suferindul aflat în fază terminală, cum spuneau medicii recomandând ducerea lui la domiciliu – Buba refuza ostentativ mediul spitalicesc cu o groază cu totul irațională, numindu-l casa morții – și, după ce intra în camera ce-l adăpostea, îl saluta, îl întreba „ce mai zici, mă…” și îi poftea afară pe toți aparținătorii, indiferent dacă plângeau sau nu; de menționat că persoana trebuia să fie măhăleanț cunoscut ei fie și mai de departe, adică măcar să-l fi văzut în trecut sporovăind cu unul cu altul; și asta numai în Mehala.

Apoi, după ce vedea despre cine e vorba, deschidea caietul cât cartea și începea să-i citească. Dar nu orice.

Caietul Bubei se născuse odinioară și crescuse în timp, pornind de la o întâmplare mai veche. În prima tinerețe, îmbinând generozitatea cu o curiozitate inexplicabilă pentru momentul trecerii  semenilor în lumea cealaltă, tocmai pentru că nu credea în ea, merse la un soi de azil pentru incurabili și bătrâni muribunzi deservit de câteva foste călugărițe devenite surori de caritate, îmbrăcate în halate de felcerițe, spre a scăpa de închisoare.

Fără prea multe și inutile introduceri, îi spuse șefei că nu are nimic în legătură cu cei care le urmăresc și că vrea doar să ajute, dar că nu are habar de îngrijirea medicală; cu un cinism realist și liniștitor pentru ea, află că locatarii azilului nu mai au nevoie de așa ceva, având, în general, zilele numărate, fiind necesară doar o minimă asistență; spre pildă convorbiri liniștitoare pentru ca, fie și pe moment, suferindul să uite de dureri. Era exact ceea ce dorea ea.

ÎI rămase, printre altele, de la tatăl ei o carte cu povești, sau așa ceva, dar în care personajele povesteau de parcă erau vii, în viață adică. Îți venea să iei vorba din gura povestitorului și să continui de parcă erai o prelungire a celor din carte. Adică așa i se părea ei din copilărie, iar acum voia să încerce cu alții. Cu puțin înainte de a muri, tatăl, om tânăr încă, o chemă lângă el și îi spuse „haide, mai spune-mi ceva, că trebuie să plec pe urmă… ”; ea, tocmai deprinsese cititul, era prin clasa întâi și, voind să-i facă o bucurie celui pregătit de plecare, îi arătă cu mândrie cartea primită de curând: „nu-ți spun, îți citesc că sunt mare deja!”; și începu lectura; observă că tatăl parcă ar fi cunoscut povestea  dinainte sau parcă o trăia, căci, la un moment dat, personajul „ridică mâna și se întoarse…”, iar tatăl făcu la fel, după care rămase nemișcat: pentru totdeauna, după cum află ea mai târziu, nu adormit cum sperase mica cititoare.

Nu uită niciodată simultaneitatea dintre lectură și gestul muribundului, nu neapărat pentru că fusese tatăl ei, ci pentru că, avea ea să creadă tot mai tare, există ceva în acel ritual.

La maturitate, își cumpără de la Librăria noastră un caiet, cel mai gros, după care aproape zi de zi își notă întâmplări, dialoguri, evenimente din Mehala, având grijă să reproducă fidel cuvintele, rostirile semenilor săi.

Mai era ceva ciudat: nelipsită la înmormântări, Buba stătea totuși de o parte, afișând aproape ostentativ un chip cu un zâmbet anume ce voia parcă să zică „ce știți voi, mă, ? că el îi dus dă mult.. ”. Iar la părintele Gheorghe se uita aproape compătimitor, dar totuși cu înțelegere, știind că lui îi cam plăcea de ea și își făcea cruce cu limba în cerul gurii când o întâlnea pe stradă. Cam la fel îl privea la înmormântări și pe pater Nikolaus și pe popa Milan al sârbilor; nu avea treabă cu Emmanuel rabinul, pentru că era singurul care nu făcea circ la în- mormântări; după părerea ei.

Deci, ritualul își urma cursul astfel:

Pavel  era la pat deja de ceva vreme, iar când suferințele lui deveniră tot mai insuportabile, soția sa merse la Buba și îi explică cum stau lucrurile, adică dădu de înțeles că el e pe moarte și că ea și-ar dori ca el să plece fără dureri și chinuri: Buba pricepu și, luându-și din șpais caietul cât un catastif   – era ținut pe același raft cu Kochbuch – plecă la câteva case mai încolo; văzând-o, Pavel nu numai că încetă văicăreala dar aproape că se însenină, ne mai arătând a muribund. „au Pavăle.. șî zîci că te-i duce, da hai să-ți citesc io cum o fost când te-ai întâlnit tu cu moalăru, că s-o dus anu trecut șî el, dă ț-o fost preten șî aț întrat la LINIȘTEA că tare v-o plăcut șî vouă acolo ”. Și Buba începu: „s-o întâlnit Pavel cu moalăru șî or întrat la birtu dîn colț, la LINIȘTEA șî or luat monopol cu sirop șî după mai multe Pavel o rădicat iar paharu șî i-o zis lu pretenu… ”, iar în acel moment Pavel muribundul, cu fericirea amintirii pe chip și cu brațul ridicat, zise întorcându-se dinspre Buba „să trăim moalăre, că iaca vin șî io…”; nu numai că o spunea deja trecut dincolo dar nu putea fi altfel căci, răsucindu-l cu grijă spre ea, Buba constată că totul a decurs impecabil; adică Pavel era deja dincolo. Fericit, neîndoielnic. Ieși din cameră, o anunță pe femeie că totul a decurs cum trebuie. Cea de acum deja văduvă intră și, înainte de a începe să plângă, se gândi că e bine să-i verifice ochii lui Pavel; pe de o parte constată că pleoapele erau deja lăsate – probabil Buba să fi făcut ce trebuia – , iar pe de altă parte observă cu nemăsurată uimire și bucurie chiar că Pavel încă ținea ridicată mâna dreaptă exact ca și când ridica paharul cu răchie sau monopol cu sirop; nu-și putu stăpâni cuvintele „drăguțu dă el, parcă cu paharu s-o dus dâncolo… ”; dar numai Buba știa că pe undeva așa și era.

Buba nu accepta nici un ban; altminteri nimeni nici nu se oferea să-i dea; adică aveau nevoie de ea, dar gândeau că „în fond , asta citește la mort, că n-o mai aude nimeni”; desigur nu era așa, ci, mai curând,  un amestec de măruntă ticăloșie cu necunoașterea în fapt. Și, așa trebuia să rămână…

Avea pretenția declarată însă, ca, indiferent de cult – ea nu aparținea pare-se nici unuia – să fie chemată la înmormântare; spre disperarea slujitorilor bisericești.

Când părintele Milan căzu la pat, era evident că nu mai are mult de trăit; deși vânjos și vânos în tinerețe și iubăreț, boala nu-l  ierta; o chemă pe Slobodanca, soția de o viață și îi spuse direct pe limba lor: „ascultă tu, am o dorință, io popa pravoslavnic slujitor al lui Dumnezeu și să nu crezi ceva rău; n-am avut cu ea niciodată nimic, Gheorghe să tot uita după ea, eu doar am visat-o de câteva ori, dar nu despuiată… cheam-o pe Buba să-mi citească, simt că am să plec… poate acum o să-i aflu taina… ultima mea dorință…”.

Era atât de evident că nu mai are mult de răsuflat, încât soția, crezând că Milan cam delirează – și era mai bine să creadă așa –  dădu fuga la Buba și o chemă; tainica cititoare parcă presimțise ceva, căci era tocmai în șpais în fața raftului cu cele două cărți, rânduind însă  niște borcane cu fiertură de părădaise și câteva sticle cu răchie; una precis era de la Milan, dar desigur, având un moment de discreție, Buba nu-i destăinui întristatei Slobodanca faptul că soțul ei, în curând fost, era darnic  cu ea fără a cere nimic în schimb, ci doar dorind să o aducă pe calea cea dreaptă; pe care Buba nu o înțelesese niciodată.

„Ehei, Milane, iaca ai ajuns și tu, sărmane, adică pleci și tăt  pă mine mă vezi a dă pă urmă; și vreai să nu te doară. .. că io când vă zîceam la ai trei, tu cu Ghiță, cu Nikolae, c-așa-i zîceam io, lăsaț mă prostiile… șî acum tu mă chemi… bine, mă Milane, am să-ț citesc cum stăteaț voi noaptea la masă de aț făcut adunare dă noapre să nu vă vadă ăia răi…” și începu să-i citească din caietul ei cu însemnări. Și era atât de frumos scris, încât Milan vedea tot mai clar cum prietenii dispăruți înaintea lui erau parcă de față și citea Buba „iar când Ghiță, părintele Gheorghe adică, le spuse acum să ne ridicăm și să închinăm pentru Biserică” Milan se ridică aproape vioi în capul oaselor și continuă firesc fraza Bubei „și pentru prietenia noastră… ”privind însă în cu totul altă parte deja și vorbindu-le prietenilor de dincolo; Milan avusese toată viața un chip surâzător, dar acum, remarcă și văduva, parcă radia fericire, parcă își dormea visul cel mai mulțumitor.

Adevărul este că, oricât era de secretoasă Buba, anumite elemente ale ritualului său – o lectură banală până la urmă, adică până la capăt –  ieșeau la iveală în timp; Slobodanca, spre pildă, lăsase ușa ușor întredeschisă, fără ca Buba să observe, deci ceva văzuse și auzise, dar îi era frică să le spună celorlalți, măcar în primii ani de văduvie; apoi se auzea tot mai mult că la Mehala se poate muri, dacă nu chiar fericit – se credea că e o exagerare – cel puțin fără dureri, ba chiar vorbind aici  către cei de dincolo, către cei îndrăgiți odinioară.

La un moment dat, fiind vorba totuși de un caz de obscurantism vădit, s-au sesizat și organele; nu e exclus ca la aceasta să fi contribuit involuntar și cei ajutați de Buba; spre pildă Aranka, văduva sectoristului Puiu Balint, pensionat, mort în urma unei intoxicații cu ouă fierte de Paști; ajunsă la viitorul căpătâi al lui Puiu, Buba începu să-i citească despre cum „Puiu Balint să gătește să fie avansat spunându-le la toți care-i ies în drum că… ” și în acel moment sectoristul pensionar și muribund completă cu conștiinciozitate „o să fiu ofițer, să trăiți!” și își dădu suflarea pe loc, parcă încercând să privească spre un viitor luminos  pe care din retrospectiva gradelor însă nu îl apucase. Era evident că murise fericit anunțând pe cine știe care fost măhăleanț că totuși va fi ofițer. Desigur, gândi Buba care nu-l agrease niciodată, în viitorul de dincolo și surâse malițioasă ca pentru sine. Îi verifică pleoapele și constată că, așa cum bănuise, globii oculari se transformaseră în gălbenușuri de ouă și o anunță pe văduvă că „vezi că cuglele i s-or făcut ca oauăle… da îi ofițer dîncolo…”.

Mai fusese un caz cu totul bizar tocmai pentru că mecanismul funcționase exact invers, iar lucrul acesta devenise public datorită medicului de la nou înființatul dispensar; un tânăr căzuse în cap de pe o căpiță de fân și suferise o  leziune gravă; medicul îi asigură pe părinți că a făcut totul dar situația este iremediabilă; oameni mai nevoiași, se gândiră că poate ar fi bine să apeleze la Buba pentru ca fiul lor să treacă dincolo în liniște , fără dureri. Buba răspunse chemării, deși nu prea îl știa pe tânăr și acesta nu figura în însemnările ei despre Mehala și măhălenți; avu însă un moment de compasiune, ceea ce nu o caracteriza, așa că intră în camera celui accidentat; văzu un tânăr frumos dar cam mort, după opinia ei nerostită; „cu esta ce să fac?” își zise în gând și deschise la întâmplare caietul și începu să citească despre Orbuloni zis Orbete; poveste cam lungă, astfel că la încheiere, uitându-se la chipul lui Vasilică – așa îl chema pe tânăr – i se păru că parcă începe să învie; „asta nici io n-o cred…” își zise Buba speriată de propriile-i puteri necunoscute. A doua zi merse să vadă ce e cu tânărul; părea mai apropiat de viață; ea îi citi vreo trei povești, adică însemnări  cu măhălenți, cu moș Floca Pera, cu orbii fericiți, ultimul kremeș al Arankăi Balint; tânărul deschise ochii pentru prima dată și îi ceru să mai citească. Și astfel, după o săptămână își reveni aproape de tot, iar medicul recunoscu uluit că, deși profesa de vreo patruzeci de ani, nu mai văzuse un asemenea efect al lecturii asupra unui bolnav aproape pierdut.

Buba nu știa dacă să se bucure sau nu, nefiind obișnuită cu așa ceva; nici nu i se mai întâmplă vreodată; și-apoi prefera să fie suspectată de practici obscurantiste către dincolo, decât invers. Nu credea în lumea de dincolo ci în puterea ei de a-i face pe muribunzi să creadă așa ceva; cu atât mai puțin credea în înviere, indiferent cine avusese parte de ea, mai ales că de mică observase că suprema formă de sărbătorire era îmbuibarea.

De fapt cel care o salvase cumva pe Buba de interogatoriile organelor, fusese părintele Gheorghe; se luase legătura întâi cu el; le spusese că toate sunt invenții și că persoana suspectată de practici obscurantiste are în fapt probleme psihice, fiind dintr-o familie de foști ilegaliști care au plătit cu viața lupta pentru libertate și  tocmai împotriva obscurantismului; deci e stupid să fie suspectată de așa ceva. Organele s-au arătat mulțumite mai ales că erau și cazuri mult mai grave decât aiureala despre moartea fericită la Mehala.

Din păcate recunoștința Bubei nu s-a arătat nicicum; aflase pe căi specifice Mehalei că părintele Gheorghe fusese „băiat bun”; astfel, la prima întâlnire pe stradă, cei doi se opriră deodată față în față și, în timp ce Gheorghe îi urmărea formele de sus în jos cu oprire pe la mijloc, cărnicioase nici prea mult dar nici prea puțin, adică tocmai cât trebuie, Buba îi spuse lipsită de orice recunoștință: „apăi Ghiță, io ți-am spus nu o dată, lăsați prostiile estea cu cădelnițatu, cu tămâiatu, că voi când faceți asta, ăla dă mult îi dîncolo, mă Ghiță, că io l-am dus cu vorba, că i-o pun în gură cum citesc șî ăla o duce acolo șî gata mă… că așa-i rostu, mă, … zbieri când vii  aici și zici ceva cu care treci acolo…”.

Părintele Gheorghe nu avu cuvinte; se uită doar în urma ei cu aceeași plăcere, brusc gândindu-se „oare la cine se duce să citească?”

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *