61

încet oraşul se apleacă spre noapte

îmi şopteşte din colţul străzilor

“lasă-mă să-mi petrec o singură viaţă cu tine”

apoi uită.

trist oraşul îşi aşteaptă dimineaţa

lăsînd vîntul să-i măture puţinele frunze.

învăluită încă în întuneric singurătatea se plimbă

pe sub felinarele ce luminează chipurile viselor,

nu se trezeşte nimeni şi nimeni nu urcă scara

coborîtă din cer

mă trezesc şi văd că soarele e deja sus

iar felinarele ard,

oamenii au dispărut odată cu noaptea

înghiţiţi de propriile vise.

sînt unicul om, sînt unicul om

şi singurul gînd care îmi trece prin minte

e acela că nu ştiu de unde, cum se sting felinarele.

rămîn cu soarele şi cu luminile aprinse

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *