Prezentul de război, de autocraţie şi de agresiune al Rusiei lui Putin nu este nici o aberaţie , după cum nu poate fi citit drept imaginea unei patologii individuale. Prim mii de izvoare subterane, prin fantasme şi mituri, prin ambiţie şi prin resentiment, Rusia sa duce mai departe destinul care o precede şi care o defineşte . Istoria imperiului este rama în care trebuie să plasăm tragedia de după februarie 2022.
Iar povestea Rusiei pe care o scrie, cu precizie şi erudiţie, Orlando Figes este o asemenea ramă. Eminentul istoric posedă acest geniu al sintezei şi al detaliului: chipul pe care îl desenează este al statului care se naşte şi care durează, peste secole. Cel care a pătruns în intimitatea Rusiei şi a Uniunii Sovietice oferă o panoramă ce permite intrarea în vastul domeniu al cronicii ruse.
Şi poate că observaţia fundamentală pe care Orlando Figes o pune în pagină este cea legată de imperativul metodologic al abordării istorice. Rusia cu care ne aflăm în luptă este un stat care a ales autocraţia şi expansiunea teritorială ca temelii ale identităţii sale. Putin şi ordinea sa reprezintă cu mult mai mult decât o tentativă de a institui o cleptocraţie .Oglinda în care tiranul se priveşte este aceea a unui trecut mitizat şi cenzurat, devenit resursa de energie a agresiunii contemporane.
Durata şi prezentul
Cronica lui Orlando Figes este încadrată, simbolic, de episoadele în care Vladimir Putin alege să se pună în scenă în calitate de continuator al unei Rusii măreţe: între inaugurarea statuii închinate lui Vladimir al Kievului şi atacul din februarie 2022 numitorul comun este dat de obsesia unităţii ruse şi de ostilitatea,implacabilă, faţă de statalitatea Ucrainei. Pentru Rusia de astăzi, Kievul nu este un pământ îndepărtat, matrice din care se ivesc cele trei naţiuni slave din Est, ci însăşi întruchiparea grandorii Rusiei. Kievul este Rusia, iar Ucraina nu are o raţiune de a fi în afara apartenenţei sale la spaţiul rus. Frauda istorică este eşafodajul invaziei şi al crimei.
Orlando Figes trasează, cu eleganţă memorabilă de prozator, ereditatea unui stat care se confundă cu imperativul autocraţiei. Rusia este acea Moscovă care se ridică o dată cu dominaţia mongolă şi care se întemeiează pe o sinteză, deloc paradoxală, de moştenire bizantină şi de despotism mongol. Rusia, ce se priveşte pe sine ca pe o a treia Romă, este o creaţie a “ jugului mongol”. Practica exercitării puterii prin dispreţul libertăţii şi prin patrimonialism este legatul pe care “Hoarda de aur” îl lasă succesorilor ei de la Kremlin. În varii forme şi în varii ipostaze, statul rus va perpetua această înclinaţie spre dominaţie neîngrădită şi cruzime. Slăbiciunea societăţii pe care o guvernează hrăneşte ilimitarea statului rus însuşi.
Durata lungă a poveştii ruse este inseparabilă şi de chestiunea delicată a ocaziilor ratate. Naraţiunea identitară pe care o elaborează regimul Putin exclude, deliberat, orice referinţă la alternativa politică gândită sub semnul pragmatismului moderat. Întoarcerea la un moment de răscruce precum cel al “marilor reforme” de după 1861 este ocazia de a pune această întrebare centrală: ar fi putut fi Rusia altfel? Dincolo de contrafactual, interogaţie evocată trimite la posibilitatea de existenţă a unui regim rus care să incorporeze elemente de limitare a puterii. Asasinatul de la 1881 închide un capitol. Ceea ce urmează duce la fatidicul an 1917.
Pe urmele investigaţiilor lui Michael Cherniavsky , Orlando Figes recuperează continuităţile de imaginar politic care traversează revoluţii şi tragedii. Cultul ţarului, ca expresie a statului şi a măreţiei sale, este reinventat dialectic de Lenin şi Stalin. Victoria din războiul civil a bolşevicilor este triumful noii religii ce va face din trupul lui Lenin icoana seculară a credinţei sale profetice. Zeificarea lui Stalin este punctul cel mai înalt al acestui efort de cimentare a relaţiei simbolice dintre conducător şi poporul său . Investirea mistică este la originea rătăcirii colective ruse.
“Marele război pentru apărarea patriei” va fi ridicat la rangul de eveniment refondator în epoca Brejnev. Sacrificiile în apărarea Rusiei sunt evocate spre a construi soclul mesianismului care va trece graniţa anului 1991. Occidentul este, mereu, reperul demonizat şi inamicul implacabil. De la Alexandr Nevski la Putin, marii ruşi sunt cei care îl confruntă şi îl înving.
În această cronică rusă a lui Orlando Figes, anul 1991 este un punct de inflexiune: prăbuşirea URSS este mai degrabă a o abdicare decât o revoluţie, iar teritoriul pe care îl eliberează utopia va fi revendicat de putinism. Democraţia nu este, în nici un moment, o alternativă. Vechile elite revin şi din ele se va ridica Putin însuşi.
Putinismul poate fi citit, pe urmele lui Orlando Figes, ca încercarea de a oferi răspunsul la două întrebări centrale: care este destinul statului rus şi care este misiunea poporului pe care acest stat îl întruchipează .Sinteza putinistă va aduce împreună, în acelaşi panteon, pe Stalin şi pe Nicolae I. Puntea dintre imperiul sovietic şi ţarism este reconstruită. Teorile fasciştilor ruşi din emigraţie sunt retopite în discursul pedagogic al statului rus.
Ceea ce celebrează putinismul este unitatea şi autocraţia. Misiunea statului este de a -şi confrunta inamicii, ( Occidentul este acest inamic), în vreme ce destinul naţiunii este acela de a duce la îndeplinire potenţialul de creativitate unic al unui popor fără de pereche. Excepţionalismul este insepabil de ordinea politică.
Cele din urmă pagini ale cronicii ruse scrise de Orlando Figes privesc spre viitor. Iar acest viitor este continuarea,mutantă, a trecutului mitificat şi castrat. Impasul criminal din Ucraina este însuşi impasul Rusiei. Prizonieră a fantasmelor ei, Rusia de după 2022 nu mai poate fi aceeaşi: din trecutul remodelat de tiranie se naşte barbaria.
