Marcel Granet, La civilisation chinoise, Seuil, Paris, 1968, p. 287 :
„Un chef ne peut ni jouer ni plaisanter : ce qu’il a fait est fait, ce qu’il a dit est dit. Il doit entendre uniquement de la musique régulière; il doit se tenir strictement droit; il ne peut s’asseoir que correctement sur une natte correctement disposée; il ne doit manger que des repas composés selon les règles; il ne peut marcher que d’un pas exactement mesuré”.
Impecabil dresor de oameni, aristocratul îşi dobîndeşte abilităţile de stăpîn în urma unui dresaj minuţios şi sever la care este supus el însuşi încă din primii ani de viaţă. Fiinţă anti-naturală prin excelenţă, îşi hrăneşte superioritatea faţă de oamenii de rînd graţie splendidei interiorizări a artificiului care ajunge să devină în cazul său adevărata-i natură. Exersînd cu încăpăţînare sub supravegherea diverşilor săi educatori rolul ce i-a fost atribuit din naştere, ajunge să devină un comediant desăvîrşit, stăpînind cele mai rafinate nuanţe, dominîndu-şi cu măiestrie emoţiile, modulîndu-şi timbrul vocii în funcţie de semnificaţia fiecărei acţiuni în parte, fără să ofere nici prea mult, dar nici prea puţin, mereu just, mereu fermecător, mereu perfect în limitele idealului a cărui întruchipare s-a obişnuit să devină. Admirat de supuşi pentru rigoarea jocului său de scenă, pentru continuitatea imperturbabilă a comportamentului său mereu egal cu sine, pentru virtuozitatea cu care-şi oferă întru venerare virtuţile, nu-şi permite să dezamăgească nici măcar o singură clipă, nu poate să rateze nici măcar un singur pas, nu poate să rostească nici măcar o singură frază fără sensuri profunde. Superioritatea lui trebuie demonstrată în fiecare dintre secvenţele vieţii lui zilnice accesibile celor din jur. Ar putea să-şi scoată masca solemnă doar cînd ar rămîne singur, însă, după atîta exerciţiu, o asemenea operaţiune i se pare mult prea incomodă, preferă să continue să-şi interpreteze personajul chiar şi în intimitate, amuzîndu-se să se joace pe sine însuşi pentru sine însuşi, mulţumit de sine numai dacă se poate convinge să se aplaude la final.
Marionetă somptuoasă, pusă în mişcare mereu de voinţe străine (ba sfaturile altora pe care trebuie să le asimileze, ba aşteptările altora pe care trebuie să le împlinească), el îşi jertfeşte senin impulsurile şi trăirile pentru a ilustra triumful unei teze la care ţin toţi maeştrii săi : natura e sălbatică, înspăimîntătoare, barbară. Lăsată de capul ei, nu poate să ducă decît la haos, anarhie, catastrofă, antrenînd în turbionul pe care-l pune în mişcare chipuri şi umbre, cetăţi şi statui, spaime şi vise. Viaţa în societate, viaţa reglată de rituri şi legi, e o viaţă supusă controlului deplin al raţiunii şi tocmai de aceea toate aspectele ei trebuie stabilite cu minuţiozitate, fără a lăsa nimic la întîmplare, fără a lăsa nimic în voia capriciului. Naturii trebuie să i se pună căpăstru, ea trebuie îndrumată, îndreptată, încadrată, sperîndu-se că ar putea să fie în cele din urmă transmutată, controlată, înnobilată.
Aristocratul nu ezită să-şi facă datoria, ţinîndu-se cu îndărătnicie departe de lumea celor ce cred că pot să trăiască la întîmplare, fără a încerca nici o clipă să se ţină în frîu. Pentru el, eticheta e o armură, o pavază invincibilă, un zid imposibil de străpuns în spatele căruia oamenii de excepţie asemenea lui ştiu să se aşeze cu toată distincţia pe care au dobîndit-o prin exerciţiu, stabilind astfel inevitabila separaţie dintre ei şi ceilalţi oameni, dintre solemnitatea apariţiilor teatrale şi rînjetele nedumerite ale spectatorilor incapabili să joace vreun rol. Din perspectiva lui, nu există nici o îndoială că istoria poate fi făcută doar de aceia care au învăţat cum se urcă pe scenă, fixîndu-şi impecabil costumele de paradă şi pregătindu-şi tiradele, în vreme ce nişte simpli privitori nu pot decît să-şi aranjeze cu stînjeneală veşmintele aflate în neorînduială şi să tuşească încurcaţi, holbîndu-se cu stupoare la întîmplările grandioase la care vor fi mereu incapabili să ia parte.
