Cînd, în engleză, dar nu numai, se spune on the one hand / on the other hand, se utilizează una dintre cele mai sigure tehnici retoricE simple. Pe de o parte / pe de altă parte indică şi (măcar) un „vîrf de barcă” de rafinament al gîndirii: cînd întorci o problemă, o situaţie, o afirmaţie aparent albă „şi pe faţă şi pe dos” înseamnă că vrei să înţelegi mai bine, că privind şi dintr-un alt unghi decît cel care pare că ţine de domeniul evidenţei, ai şanse mai multe să înţelegi într-un mod mai profund. Faţa (uneori, dar nu totdeuna, fiind totuna cu aparenţa) şi reversul (uneori, dar nu totdeauna, fiind totuna cu ceea ce este ascuns – în unele situaţii, „reversul” fiind, de fapt, exact ceea ce este mai clar şi mai evident după ce se trece de pojghiţa unor prejudecăţi) implica, deja, un tip de cunoaştere care este, în multe privinţe, mult mai folositoare decît aceea imediată.
Pentru iubitorii de film, există – în privinţa acestei tehnici retorice – un pasaj antologic într-un film, de asemenea, antologic: „Scripcarul de pe acoperiş”. On the one hand / on the other hand înseamnă să vezi mai nuanţat ţinta/ tema/ perspectiva către care priveşti. Este exact situaţia pe care o întîlnim şi în cîmp editorial, în multe texte şi cărţi. Inclusiv într-o carte (care mi-a prilejuit aceste consideraţii introductive) şi care a avut parte de o recepţie mult prea palidă la noi în raprt cu ceea ce merita. Volumul se numeşte Lumea clădită de America, iar autorul lui este un nume greu american: Robert Kagan.
Publicată, în ediţie originară, în 2012, cartea atinge şi adînceşte teme de o stringentă actualitate şi astăzi. Eseul, în care se argumentează, pe de o parte, în direcţia considerării atente şi nunanţate a unei superputeri fără precedent în istoria umanităţii şi, pe de altă parte, în care se invocă argumente care pot încă sta în picioare cu privire la faptul că, deocamdată, este prematur să afirmăm că această superputere este într-un declin ireversibil, are cinci părţi ample şi o introducere a temei. Mai întîi, este survolată tematica privitoare la ceea ce este american în ordinea mondială, apoi ce este specific în lumea clădită de America; în al treilea rînd, Kagan face o serie de proiecţii prudente cu privire la ce va aduce viitorul – şi acum, în 2016, putem vedea – în ciuda prestaţiei profund dezamagitoare în materie de politică externă a unui preşedinte american, Barack Obama, pentru care Robert Kagan are o anume apreciere – că acestea nu au fost dramatic dezarticulate. Este, de asemenea, chestionată într-o manieră critică seducătoare direcţia istoriografică în care se afirmă declinul SUA şi, în fine, sînt inventariate şi analizate cîteva scenarii cu privire la cum este, în chip realist, posibilă o nouă ordine mondială.
Cu privire la ordinea mondială actuală, există, pe de o parte, ideea că aceasta este un efect al unui progres global, un efect care vine cumva de la sine. Pe de altă parte, şi aceasta este opţiunea pe care, subtil, o împărtăşeşte şi R. Kagan, „există şi o altă posibilitate – ca progresul de care ne bucurăm să nu fie rezultatul unei evoluţii inevitabile a speciei umane, ci produsul unui ansamblu de circumstanţe unice şi, poate, trecător, al unui dispozitiv particular de putere în sistemul de putere, care favorizează o anumită viziune asupra lumii în detrimentul altora. Poate că dacă aceste condiţii s-ar schimba, dacă raporturile de putere s-ar modifica, caracteristicile ordinii mondiale s-ar schimba şi ele”, menţionează Kagan.
Pe de o parte, este un truism că „în orice perioadă istorică dată ţările cele mai puternice îşi pun amprenta pe ordinea internaţională”. Pe de altă parte, „în privinţa politicii externe, americanii sunt scindaţi pînă la schizofrenie. Ba sunt ezitanţi, ba agresivi; ba o santinelă aţipită în post, ba grăbiţi să apese pe trăgaci; întîi indiferenţi, apoi obsedaţi, pe urmă iar indiferenţi. Acţionează dint-un simţ al responsabilităţii, apoi dispoziţia li se schimbă şi începe să le fie teamă de povara responsabilităţii asumate”.
Pe de o parte, simplu spus, este chiar indicat să ne gîndim, cînd apreciem parametrii majori ai actualei ordini mondiale, la următoarele trei amănunte: i) cea mai puternică naţiune de după 1950 a fost o naţiunea democratică + ii) ordinea economică mondială este modelată de cea mai mare economie de piaţă din lume + iii) „era de pace în care trăim nu este fără legătură cu enorma putere militară de care dispune o anume naţiune”. Pe de o parte, aşadar, avem această sumă. Pe de altă parte, deşi „ne place să credem că triumful democraţiei este triumful unei idei, că victoria capitalismului de piaţă este victoria unui sistem mai bun şi că ambele sunt ireversibile”, nu trebuie niciodată să uităm că „acest mod de gîndire este agreabil, dar nu concordă cu faptele istorice”.
Pe de o parte, una dintre ipotezele realiste cu privire la ceea ce poate să aducă lumea postamericană, în materie de ordine mondială, este aceea „multipolarismuluiu”, fie şi unul în care, în configuraţia internaţională cu cîteva puteri relativ egale, SUA să rămînă un fel de primus inter pares. Pe de altă parte, ne spune cu realism şi argumente grele Robert Kagan, un eventual entuziasm în această direcţie nu stă în picioare – „epocile multipolare nu au dat naştere unor ordini economic liberale”. Or, în triada pe care stă „lumea clădită de America”, economia de piaţă este prezentă. Şi, de fapt, este chiar mai mult decît atît: „lecţia secolului XX, aprent uitată în secolul XXI, este că, dacă vrem o ordine mai liberală, s-ar putea ca pentru edificarea şi apărarea ei să nu existe înlocuitor al unor puternice state liberale. Ordinea internaţională nu este rezultatul unei evoluţii, ci al unei impuneri”.
Prin urmare, atunci cînd vorbim despre declin – în cazul de faţă despre declinul puterii americane, un declin care are efecte în planul ordinii mondiale – este obligatoriu să distingem între, spune Kagan, „sentimentul declinului” şi argumentele faptice care pot fi convocate pentru o asemenea dezbatere tematică. Şi atunci, pe de o parte, conform lui Robert Kagan, nu este cazul să lucrăm cu ipoteza că SUA au fost vreodată, în istorie, atotputernice – „pentru a evalua corect poziţia relativă a Americii astăzi, este important să recunoaştem că aceasta imagine despre trecut este o iluzie”. SUA au fost, cu atît mai mult în ultimele decenii, extrem de puternice, dar nu atotputernice. Pe de altă parte, „din păcate însă, actuală ordine mondială”, spune Kagan, „este pe cît de unică, pe atît de fragilă. Păstrarea ei a presupus eforturi în fiecare din deceniile de pînă acum şi va continua să necesite eforturi şi în deceniile următoare”.
În privinţa viitorului, pe de o parte, mai spune eseistul american, sînt, dincolo de orice, de apărat cei trei piloni ai acestei ordini: politică democratică, economie de piaţă, securitate. Mai ales că există, tot mai pronunţată în ultima vreme, „tendinţa de a separa politica, economia şi securitatea (…), dar în cadrul ordinii mondiale americane ele au fost interdependente”. Pe de altă parte, cu privire la această „remarcabilă anomalie în istoria omenirii” care este lumea clădită de America, „va veni o zi cînd nu vom avea altceva de făcut decît să o privim cum dispare încetul cu încetul la orizont. Astăzi însă încă avem posibilitatea de a alege”.
În fine, în privinţa cărţii în sine, ca o judecată evaluativă care are inclusiv un rol concluziv, aş ieşi fără mustrări de conştiinţă din logica tehnicii on the one hand / on the other hand şi aş spune simplu: este un eseu excelent. Şi dens, şi foarte plăcut la lectură şi relevant în cel mai înalt grad pentru această tematică, şi impecabil scris şi foarte bine tradus, şi provocator şi foarte bine argumentat, şi (extrem de) necesar. Şi obligatoriu de invocat atunci cînd la masa de discuţie sînt în joc teme americane sau (poate cu atît mai mult, îmi vine să spun) tematici antiamericane.
