Se privesc în ochi, adânc. Se vede c-a zărit ceva bunica. Face o cruce mare spre icoana lui Isus, frângându-se din şale:
– Dă,Doamne!
Apoi îşi trece, pentru întâia oară,degetele cu miros de floare de migdal prin părul nepotului, care seamănă cu părul fetei bunicilor, şi întreabă cu glas scăzut:
– Şi ce – ai să scrii, mă rog , despre bunică- ta?
Ani şi morminte dorm între întrebare şi răspuns.
O nouă iarnă începe la fereastră, cu copagi moşnegi şi cu alţi copii.
– “Şi ce – ai să scrii, mă rog , despre bunică-ta?”
Ce –am scris, bunică. “
***
Au trecut anii.
Acum, casa celor trei, mică şi fragilă, e aici, în palma mea, os de melc mort.
Din cei trei am mai rămas doar doi: unul cu râsul, ca atunci,altul cu visul.
Dar cel mai mic, care ne- a deşteptat în noaptea de Crăciun, cu o lumină în ochi şi cu trâmbiţa în gură,e poate tot aşa, dar pe un covor al cerului.
“ Şi ce-ai văzut?”
“ Eu n-am să vă spun ce am văzut. “ “.
