Pentru perioada modernă românească, dacă rosteşti numele Sturdza, Ghica, Bibescu, Ştirbei sau Şuţu gândul te duce aproape instantaneu la domnii celor două principate, Ţara Românească şi Moldova. I-am putea considera drept royalty, un termen contemporan impropriu încă pentru acest spaţiu, dar suficient de puternic pentru a-i plasa în memoria cititorului de azi. Totuşi, existau familii boiereşti pământene şi familii boiereşti „străine“, formate prin alianţe matrimoniale bine gândite, între care exista concurenţă şi cooperare, după situaţie. Toate aveau, însă, o puternică influenţă la nivel decizional în cele două ţări.
Memoriile asupra cărora ne oprim aparţin unui astfel de personaj, fiu de domn sau cum se spunea în acea perioadă, beizadea, un om preţuit, căutat nu numai pentru nume, dar şi pentru calităţile de netăgăduit: Nicolae Şuţu. Iniţial publicate postum, în franceză, limbă nu numai a veacului al XIX-lea, dar şi a boierimii de la noi, ele au fost traduse şi prezentate pentru prima oară de Georgeta Filitti în 1997, la Editura Fundaţiei Culturale. Ediţia Humanitas readuce în faţa publicului o ediţie critică, atât de necesară şi pentru un specialist, dar şi pentru un cititor mai puţin familiarizat cu un personaj şi o epocă. Orice scriere autobiografică are nevoie de un context, de o explicaţie, de o critică, iar istoricul de primă mână care este Georgeta Filitti, editor şi al operelor lui Mihail Kogălniceanu, oferă exact acest lucru.
Cartea lansează trei piste de lucru, care se întrepătrund într-un mod semnificativ, deşi ponderea lor în ceea ce reprezintă întregul nu este una egală: familia, slujba şi politica. Să le urmărim, deci, pe fiecare.
Din familie în lume. Nicolae Şuţu era fiu de domn, şi încă al unuia care a domnit în ambele principate, Alexandru ”Draco” Şuţu, dar şi nepot de domni, prin mama sa, Eufrosina Callimachi. Copilăria şi-a petrecut-o la Constantinopol şi în Moldova, cunoscând, alături de familia sa numeroasă, statutul de fugar dar şi o educaţie atent gândită. A părăsit la 26 ani, cu regret, marea casă părintească, pe care a definit-o ca fiind o ,,comunitate de idei, de sentimente şi de obiceiuri care formează viaţa morală” (p. 95). Căsătoria a urmat ca un pas firesc în viaţa sa, dar, ca în atâtea cazuri, ea a fost una aranjată, în funcţie de interesele familiei, fie ele politice, economice sau de patrimoniu. Ecaterina Cantacuzino-Paşcanu i-a adus ca zestre domenii întinse, i-a dăruit 5 copii (alţi 4 provenind dintr-o a doua căsătorie cu mult mai tânăra Emily Barlow) şi i-a întărit relaţiile în boierimea moldoveană. În lipsa dragostei, prin obişnuinţă şi preocupări comune îşi făcea loc afecţiunea şi respectul, pe care Nicolae Şuţu le-a mărturisit la moartea primei sale soţii, în 1844 (p. 169). Trimiterile la ce însemna familia pentru el sunt reduse, cu excepţia notării fugare a evenimentelor legate de dispariţia unor membri sau a celebrării unor căsătorii. În parte, poate că acest lucru se produce şi din cauza ”autocenzurării” în faţa unui manuscris care, într-o zi, şi poate o ştia, putea deveni public.
Privind în ansamblu, Nicolae Şuţu era conştient de apartenenţa sa la un neam de fanarioţi, termen pe care vrea să-l clarifice pentru sine, dar mai ales pentru posteritate. Încă din vremea sa, de la jumătatea secolului al XIX-lea, exista o confuzie care-l îngrijora: ,,E o laudă, e o injurie, sau un simplu apelativ? – în toate cele trei ipostaze e un nonsens grosolan” (p. 249). De aceea, această temă revine constant în gândurile consemnate pe hârtie. Fanarioţii sunt cei care au dat un impuls culturii, au întărit prezenţa religiei în societate, dar… şi tocmai acest ,,dar” este cel care îl irită pe Şuţu: cum rămâne cu înavuţirea improprie a acestor familii domnitoare? El o explică: ,,Siliţi să hrănească lăcomia de nepotolit a turcilor, nu e de mirare ca – într-o poziţie unde ziua de mâine nu era sigură – să fi căutat să profite mai mult sau mai puţin de latitudinea ce le era dată prin absenţa oricăror stavile legale formal statornicite” (p. 250). Nu este o negare a ceea ce se practicase, ci o ”îndulcire” a situaţiei, care sfârşeşte a fi tranşată astfel: ,,fanarioţii n-au fost cauza, ci consecinţa aservirii Principatelor” (p. 251). Şi pentru a-i disculpa cu totul, face comparaţie cu gradul de creştere al averii domnilor pământeni Mihail Sturdza şi Alexandru Ghica; pentru că, în acest chip, intensitatea nemulţumirii faţă de fanarioţi ar putea să scadă sub impactul unui timp mult mai recent. În plus, el caută să traseze o barieră între aceşti greci proveniţi din Fanar şi turcii a căror imagine o întunecă în permanenţă pe principiul e turcul rău, eu îl fac şi mai rău. Şi aşa apare în subsidiar un binom: grecii revoluţionari şi reformatori (prin trimiterea şi la Eterie)–turcii asupritori (p. 42, 251). Nicolae Şuţu încearcă să fie imparţial într-un joc pe care pare să-l joace pentru ceilalţi, omiţând detalii importante: propria dorinţă de a accede la domnie, după moartea tatălui; participarea unora dintre membrii familiei sale la Eterie; realizarea unor jocuri politice şi aşa mai departe. De aceea, aceste aprecieri e bine să fie plasate într-un context pentru că autorul este un demn urmaş al celor pe care-i apără şi pe care unii contemporani îi considerau cu admiraţie manipulatori vicleni şi erudiţi. De altminteri, după cum bine arată, ştia însemnătatea pe care o aveau în epocă unii termeni precum românism, rusism, turcism, cetăţean, dar mai ales ce trebuia să faci pentru a fi de bon ton în politică (pp. 99–100; 207). Cu toate acestea, slujba şi experienţele personale îi lasă un gust amar: ,,Când părul a albit şi iluziile s-au dus, odată cu spulberarea viselor, când ai simţit mârşăvia, absurditatea, nerecunoştinţa, egoismul, josnicia, răutatea unor înclinări, lipsa de judecată care formează substanţa acestui corp numit societate, în mijlocul căreia ai trăit, poţi să nu devii mizantrop?” Rapida sa îmbătrânire sufletească îl face să aspire pentru viitor la o izolare în intimitatea celor cu care simte că are o comuniune de gândire şi de sentiment (p. 97). Atât şi nimic mai mult.
Politică şi societate. Însă, latura cea mai pregnantă a memoriilor lui Nicolae Şuţu priveşte politica românească, pe care o vede cu totul coruptă şi aflată sub influenţa mai degrabă a Rusiei decât a Imperiului Otoman. Valoarea acestei cărţi este indiscutabilă prin portretele pe care le oferă domnilor români, Mihail Sturdza şi Grigore Ghica, dar şi dregătorilor vremii. Realizările lor se întrevăd cu greu, deşi există, pentru că primează profilul individului şi al politicianului, al relaţiilor stabilite în societate şi al pârghiilor de manifestare a puterii. Autorul nostru nu se simţea apropiat de niciunul dintre cei doi domni cu care a lucrat şi asupra cărora, o recunoaşte, a avut o influenţă ,,ocultă” (p. 243). Domnii au două trăsături importante în comun: dispreţul faţă de societate şi ,,credulitatea”. Sturdza considera societatea ,,o turmă de naivi buni să-i servească interesele” în timp ce Ghica o privea la fel, dar pentru că ,,o socotea coruptă, incoringibilă, neghioabă şi incapabilă să răspundă vederilor sale”. Aşa-zisa credulitate provenea pentru primul, în mod paradoxal, din scepticismul care-i conducea acţiunile, în timp ce la al doilea se hrănea din slăbiciunea de caracter (p. 231). În ciuda răului pe care-l întruchipa, sau poate tocmai din această cauză, Mihail Sturdza îi inspira lui Şuţu o oarecare fascinaţie şi admiraţie, născute din recunoaşterea culturii, pe care, fără îndoială acesta o avea. Nimic nu se compara cu capacitatea domnului de a gândi strategii pe termen lung, de a prevedea acţiunile inamicilor săi înainte ca el să-şi lanseze propriile măsuri, dar şi de a-şi recunoaşte sieşi greşelile. Într-o balanţă, el reprezenta răul fin, manifestat cu subtilitate, care ştia să cucerească înainte de a se impune şi care putea convinge chiar şi elite mai pregătite decât boierii moldoveni, precum consulii Rusiei. De partea cealaltă, Grigore Ghica ne apare ca supus pornirilor de moment, capriciilor şi manipulărilor unor terţe persoane.
În ce-i priveşte pe mai marii vremii, o foarte interesantă şi utilă informaţie ne este furnizată de un Anghel Valii din Basarabia, care a spionat pentru ruşi şi a redactat un raport în care-i descria pe fiecare în parte. Uimitor sau nu, în aşa-zisul raport, redat parţial de autor, socrul său, marele vistier Constantin Cantacuzino, pare a fi singurul personaj cu oarecare calităţi, urmat de marele hatman Alexandru Ghica şi marele vornic Constantin Conachi. Sistemul a suferit schimbări de-a lungul anilor, fiecare domn aducându-şi oamenii săi. Îngrijorările au crescut în timpul lui Ghica, pe care-l vedem cum doreşte cu atâta ardoare să aducă tineri şi să demonstreze existenţa unei lumi noi (pp. 233–234) încât sfârşeşte prin a-şi sabota bunele intenţii. Personalul era într-atât de nepregătit şi lipsit de experienţă încât greşelile nu puteau fi evitate. Dar domnul a fost – ne relatează Şuţu – cel care a găsit şi soluţia: vina unei administrări nu se vede imediat, ci ulterior, la cea care-i succede. Rivalul lui Ghica era Toderiţă Balş, despre care declara ironic: ,,I-am făcut atâtea greutăţi lui Toderiţă Balş, că-l desfid să se descurce!” (p. 236). Iar Balş s-a descurcat desfiinţând lucrurile bune create, de la banca naţională, instituţiile de învăţământ şi până la presă. Aceasta era atmosfera în care lucra Nicolae Şuţu, el fiind unul dintre cei care au contribuit în mod substanţial la realizarea şi implementarea Regulamentului Organic. A lupta pentru o idee şi a căuta să creezi o echipă care să gândească în mod coerent şi omogen diverse programe era dificil când te găseai între ”focurile” politice sau când erai sabotat chiar de superiori. Chiar şi aşa, Şuţu arată că tot ce trebuie să conteze este să nu renunţi şi să-ţi faci bine treaba indiferent de cine este la putere sau de simpatiile proprii (p. 167).
Nicolae Şuţu este unul dintre ”oamenii din umbră” ai secolului al XIX-lea, apreciat de toţi contemporanii de seamă. Ion Ghica, amintindu-şi cum l-a cunoscut şi de cum a început colaborarea lor în domeniul învăţământului nu a putut să nu ajungă la o remarcă privind generaţia pe care ei doi o reprezentau: ,,Grei, dar plăcuţi ani am petrecut noi împreună; mult am luptat noi, tinerii de pe atunci, cu prejudecăţile şi cu obiceiurile cele rele, mult am apropiat noi clasele între dînsele; multe idei greşite de ale bătrînilor şi de ale boierilor am spulberat şi multe idei moderne am împlinit în spirite; multă rugină am curăţit de pe mulţi. Am făcut-o, respectând credinţele fiecăruia, cinstind perii cei albi, lăudînd şi admirînd fapta bună, ori de unde venea, şi venerînd pe acei cari iubeau ţara şi dreptatea” (Ion Ghica, Opere, vol. I, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Ion Roman, Bucureşti, 1967, p. 251).
Memoriile Principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei: 1789–1871, traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Georgeta Filitti, Bucureşti, Humanitas, 2013, 448 p.
