La barieră se isprăvise caldarâmul şi o luam pe şleau cu roatele în noroi până la buceá, caii la pas şi surugiii croindu-le cu bicele la dungi beşicate pe spinare.
După patru ore de răcnete şi înjurături, cruci şi răscruci, sfinţi şi evanghelii, pe la opt seara intram în curtea poştei de la Şindrilita; picioarele cailor pocneau de câte ori ieşeau din noroiul gros, cleios şi adânc. Făcusem 16 kilometri.
Acolo, după ce m-am rugat şi m-am certat vreo două ceasuri cu căpitanul de poşte, cu căpităneasa şi cu ceaúşul, mi s-a dat de hatâr un surugiu cu şase cai în loc de opt scrişi în podorójnă; şi pe când se ridica luceafărul de ziuă eram la Moviliţa, altă poştă. Aici, refuz complet de a mă porni înainte, argumentul căpitanului era convingător.
— Cum să-ţi dau cai, domnule, păcatele mele, că aştept din ceas în ceas să pice curierul rusesc de la Ţarigrad; şi cu omul împărătesc nu e de glumă, că-i ştiu păpara!
Iată-mă dar oprit în drum, Domnul ştie cât.
Căpitanul, om politicos, m-a poftit în odaia de mosafiri, să mă încălzesc şi să mă odihnesc pân-or sosi cai din sus sau din jos.
Pe un pat-sofa, de la sobă până la fereastră, dormea de-a lungul căpităneasa cu un copil la sân, alături cu culcuşul căpitanului, care, la strigătul de tenor al surugiului meu, sărise din plapomă, numai în papuci şi în cămaşă de borangic; picioare la picioare cu căpităneasa, dormeau sforăind doi bieţi călători, cari, ca şi mine, aşteptau sosirea de cai. O căldură amestecată cu duhoarea de oameni adormiţi de nu-ţi puteai trage sufletul!
Sâmbătă seara ajungeam în Urziceni, capitala judeţului Ialomiţa, oraş înecat în mocirlă dintr-un capăt la altul.
Peste zi începuse un vânt rece şi noroiul se învârtoşa, strângându-se de frig, încât încet-încet se făcuse tare ca fierul, formând o cale zdruncinată; roatele săreau din hop în hop, aruncându-mă la fiecare pas al cailor dintr-un colţ într-altul al trăsurii. Până la jumătatea poştei Mărgineni am mers cum am mers, dar acolo, dând într-un văgaş adânc îngheţat, m-am pomenit cu trăsura într-un peş, se rupsese osia şi rămăsese în trei roate. Surugiii descălecară, se uitară, deteră fiecare trei fluiere de mirare, ceea ce însemna că era cazul grav; unul dehamă şăuáşul şi porni pe fugă spre poştă să caute ajutor.
Din ce în ce mai mult crivăţul se înteţea şi frigul mă pătrundea; m-am strâns cât m-am strâns, dar dacă am văzut ş am văzut, m-am dat jos, imitând pe surugiul care rămăsese cu mine, m-am adăpostit la spatele trăsurii, dând din mâini şi din picioare; dar şi aşa n-a trecut mult şi n-am mai putut juca, simţeam că amorţeam, mă apucase un fel de piroteală; atunci m-am hotărât să deham şi eu pe celalalt şăuáş şi am luat-o la fugă spre poştă, în voia lupilor, cari începuse a urla. Pe la jumătatea drumului venea rotarul poştei călare, aducând un drug de lemn la spinare, şi despre ziuă intra şi trăsura mea în poştă. Am petrecut ziua de duminecă în fabricarea osiei şi seara porneam spre Focşani, oraş a două principate, capitala a două judeţe, a Slam-Râmniculuia pentru Muntenia şi a Putnei pentru Moldova.
Ion Ghica
Scrisori către V. Alecsandri
ediţie îngrijită de Radu Gârmacea
şi ilustrată de Rareş Ionaşcu
© HUMANITAS, 2014
Luni pe la amiazi, pe când eram în uliţa mare în mijlocul târgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roşu şi cu spángă, face semn surugiilor să oprească, se apropie de mine cu un aer maiestuos şi începe cu:
— De unde vii? Unde te duci? Cum te cheamă? Ce eşti?
Îi răspund:
— Viu de la Bucureşti şi mă duc la Iaşi.
— Unde ţi-i pasaportul?
Îl caut şi i-l dau.
