Bănuielile că Ion Ghica ajunsese la o înţelegere cu partidele liberale şi cu ceilalţi opozanţi pentru a grăbi abdicarea domnitorului se dovediră cu desăvârşire îndreptăţite în urma evenimentelor ce se desfăşurară în ziua de 10/22 martie 1871.
În acea zi fiind aniversarea naşterii împăratului Wilhelm, colonia germană din Bucureşti şi consulul general v. Radowitz hotărâse s-o serbeze printr-un banchet dat în sala Slătineanu. Agentul german avusese grijă să se informeze dacă, date fiind dispoziţiunile germanofobe ale populaţiunii Bucureştilor, o asemenea serbare nu ar putea da loc la dezordini. Atât preşedintele consiliului, Ion Ghica, cât şi prefectul poliţiei, Simion Mihăilescu, îl asigurase că liniştea nu va fi tulburată.
Însă de abia se aşezase lumea adunată la masă, când se auzi un zgomot mare şi pietre începură să fie aruncate în fereşti, iar o mulţime de derbedei din mahalale, de băieţi de la şcoli şi de agenţi bine-cunoscuţi ai partidului liberal voiră să năvălească înlăuntrul clădirii, dar fură respinşi cu vigoare de acei adunaţi la banchet. Dacă nu reiterară încercarea să pătrundă în sală, acea masă compactă de indivizi asediară intrarea şi urmară să zvârle cu pietre în fereşti. Reverberele de pe stradă fusese stinse, clopotele bisericilor învecinate sunau toxinul şi se auzeau strigăte de „Trăiască republica!“ şi „La palat!“, iar poliţia nu se vedea sau rămânea cu totul pasivă. Tocmai după o jumătate de ceas principele află că fereştile sălii în care germanii sunt adunaţi la banchet au fost sparte cu pietre, iar la ora nouă adjutantul domnesc, maiorul Skina, îi raportează despre cele ce se petrec şi-i aduce la cunoştinţă inacţiunea poliţiei. Domnul trimete îndată pe Skina la preşedintele consiliului şi la prefectul de poliţie pentru luarea tuturor măsurilor necesare restabilirii ordinii, dar nici unul, nici altul nu poate să fie găsit. Şi în acest timp numărul tulburătorilor creşte şi germanii sunt blocaţi în sală, bombardamentul cu pietre urmează şi mai mulţi meseni sunt atinşi. Radowitz însă nu încetează să îndemne pe meseni la linişte.
În sfârşit, comandantul diviziei locale, generalul Solomon, un soldat de neîndoielnică credinţă, scoate din cazărmi trupele din garnizoană şi le aduce pe locul tulburării. Însă aici găseşte pe Ion Ghica, care tocmai sosise şi voieşte să-l împiedece de la întrebuinţarea oştirii spre a nu se face vărsare de sânge. Dar Solomon îi răspunde răstit:
— Lasă-mă, nu vezi că demoralizezi trupa cu ezitaţiunile dumitale! Şi ordonă ocuparea prin armată a tuturor străzilor care duc la palat şi chiar aceea a palatului. Apoi el însuşi somează poporul şi oamenii politici adunaţi acolo să se împrăştie. Se dă urmare acestei somaţiuni, punându-se astfel capăt unei scene care ţinea mai bine de două ceasuri.
[…]
Tocmai la ora unu după miezul nopţii apare la palat Ion Ghica.
Domnul, în memoriile lui, zice că, stăpânindu-şi indignarea, a primit pe ministru liniştit şi rece şi l-a întrebat despre cele petrecute. Ghica, exclamând: C’est un grand malheur! („Este o mare nenorocire!“). Principele ar fi căpătat convingerea că Ion Ghica nu a fost, cum credea Radowitz, şi chiar el însuşi până atunci, complice la demonstraţiunea din acea noapte, ci că tulburarea îi crescuse peste cap şi el nu avusese curajul să ieie măsuri energice şi s-o reprime, astfel că prefectul de poliţie, care avea intenţii neleale, a avut joc liber.
Aceste linii din memoriile regelui diferă însă cu desăvârşire de ceea ce doamna a povestit unei rude a mele de toată încrederea, puţine zile după acele dezordini. După povestirea doamnei, principele nu era deloc liniştit când preşedintele consiliului s-a arătat în sfârşit la palat. Primindu-l cu cele mai vii reproşuri pentru cele petrecute şi făcându-l răspunzător de întâmplare şi de urmările ei, Ion Ghica a răspuns că-şi dă demisia. Atunci domnul, la culmea iritării, i-a răspuns: Je n’accepte pas votre démission, je vous chasse! Vous êtes indigne du nom que vous portez! Sortez! („Nu-ţi primesc demisiunea, te dau afară! Eşti nevrednic de numele ce-l porţi! Ieşi!“) Versiuni conglăsuitoare asupra acestei scene mi-au fost date de mai multe persoane în legătură cu părechea princiară şi chiar cu Ion Ghica.
De altmintrelea, regele Carol, cât a trăit, avea grijă să nu piardă nici o ocazie ca să vorbească rău de Ion Ghica. Versiunea dată de el în Memoriile lui asupra întrevederii cu fostul bei de Samos în noaptea de la 10 spre 11 martie st. v. vederat este o modificare la textul original, inspirată lui de temeiuri politice.
A doua zi, principele chemă la dânsul pe Dimitrie Sturdza, la ora 10, şi-l însărcină să convoace la palat Locotenenţa Domnească de la 1866, spre a-i remite puterea. La ora 11 se prezintă domnului numai generalul Neculai Golescu şi Lascar Catargiu, al treilea membru, colonelul Haralambie, lipsind din Bucureşti. Domnul li declară că i-a chemat la dânsul pentru a depune în mâinile lor puterea ce a primit-o tot de la ei, sunt aproape cinci ani. Amândoi foştii locotenenţi domneşti îl conjură să nu deie urmare acestei hotărâri. Lascar Catargiu îi expune nenorocirea ce ar pricinui ţării prin abdicare: falimentul şi anarhia generală ar fi consecinţe imediate ale unui asemenea pas! Nu li-ar fi permis să cuteze să se prezinte înaintea Camerei după un asemenea act al principelui şi, sub povara unei asemenea răspunderi, amândoi ar trebui deci să decline o asemenea misiune.
[…]
Despre guvernul de cinci ani al lui Lascar Catargiu îmi rezerv să vorbesc mai pe larg în cele de pe urmă capitole ale acestui volum. Pentru moment mă voi mărgini să atrag atenţiunea cetitorilor asupra urmărilor ce le-a avut insuccesul tentativei partidelor liberale de a răsturna pe principele Carol în primăvara anului 1871: aceste urmări numai mici nu au fost pentru ţară.
Într-adevăr, dacă lovitura de la sala Slătineanu ar fi izbutit şi dacă principele Carol ar fi părăsit atunci ţara, toată situaţia României câştigată cu atâta greutate de la 1856 încoace ar fi fost pierdută: în întreaga Europă nu am fi putut conta decât doară pe simpatia Italiei, a cărei greutate în concertul european era atunci departe să fie de natură să poată da un ajutor efectiv. Împotriva noastră am fi avut pe de-o parte pe Austria, Rusia şi Turcia, care aceasta ar fi fost fără îndoială sprijinită de Anglia, iar pe de alta, pe noua împărăţie a Germaniei, căci este mai mult decât probabil că ar fi fost bucuroasă să aibă prilej a ne face să ne căim de izgonirea membrului dinastiei sale cerut de noi cu atâta insistenţă cu cinci ani mai înainte, precum şi de simpatiile franceze manifestate cu atâta imprudenţă, lipsă de tact şi violenţă în tot cursul războiului care făcea din Germania cea dintâi din puterile continentale ale Europei.
Fără îndoială că Austria, Rusia şi Poarta s-ar fi grăbit să încheie o înţelegere pentru desfacerea unirii, care, pentru temeiuri deosebite, era dorită de tustrele aceste împărăţii. Cine s-ar fi opus acestei desfaceri? Nici Anglia, indiferentă, nici Italia, puţin interesată în chestiune şi neputincioasă, de Franţa nici nu mai este de vorbit, în primul rând înfrângerea Comunei, apoi liberarea teritoriului prin plata indemnităţii de război, care atunci părea zdrobitoare, i-ar fi permis să manifeste cel mult simpatii platonice. Unirea ar fi fost deci desigur desfiinţată, în capul fiecăreia din ţări ar fi venit iarăşi câte un domnitor pământean. Iar dacă am fi arătat cea mai mică veleitate de opunere, cele trei împărăţii s-ar fi înţeles răpede pentru a ne ocupa milităreşte şi n-am fi putut decât să ne supunem sau să facem o rezistenţă pentru onoarea steagului, fără cea mai mică perspectivă de succes. Şi în acest caz, ocupaţiunea străină ar fi fost încă mai lungă, încă mai apăsătoare şi mai oneroasă decât altădată.
Iar odată acea stare de altădată restabilită, ţările noastre ar fi fost din nou un câmp deschis pentru intrigile interne ale visătorilor de domnie, ca şi pentru acele ale celor trei puteri mărginaşe, iar realizarea aspiraţiunilor noastre naţionale trimesă în regiunea visurilor celor mai cu greu realizabile. Aceasta ar fi fost fără îndoială urmarea izbânzii loviturii încercate la 10/22 martie 1871 de partidul liberal muntean condus de Ion Brătianu şi de C.A. Rosetti, unit cu fracţiunea liberă şi independentă din Moldova şi cu complicitatea guvernului prezidat de Ion Ghica, care, cu câteva săptămâni înainte, jurase credinţă acelui la alungarea din ţară a căruia colaborase acuma.
Şi de aceea mare este datoria de recunoştinţă ce o datoreşte românimea acelui bărbat cu prea puţină carte, dar clarvăzător şi adânc iubitor de ţară şi de neam, [lui Lascăr Catargiu,] care, prin cuvintele ieşite din inimă ce le-a rostit, a izbutit să zdruncine hotărârea de plecare a domnului şi, luând asupră-şi răspunderea menţinerii liniştii, l-a hotărât să stăruie în sarcina ce o luase la 1866 asupra lui.
— Vezi dumneata ce nebuni, îmi zicea el cu douăzeci şi trei de ani mai târziu, într-o sară, la Golăşei, după ce-mi istorisise chemarea lui la palat şi întrevederea cu domnul în ziua de 11 martie, să vrea să izgonească din scaun pe un domn membru al familiei regelui Prusiei tocmai în clipa în care acel rege întemeiase împărăţia germană, menită să devie puterea de frunte a Europei! Doară atunci când au făcut acea nebunească încercare războiul era câştigat de germani! Au voit să-l izgonească tocmai când, dacă nu l-am fi avut pe scaun, ar fi trebuit să-l aducem pe el sau pe altul având aceleaşi rubedenii!
Cine va tăgădui că moşneagul cu carte foarte rudimentară şi cu grai de la ţară, iar nu Brătianu, Rosetache, toţi membrii nuanţelor liberale şi Ion Ghica, a văzut drept?
În cât mă priveşte nu stau măcar o clipă la îndoială pentru a exprima adânca mea convingere că independenţa, regatul şi întregirea neamului sunt în primul rând datorite faptului neizbutirii complotului liberal de la martie 1871.
Radu Rosetti
Amintiri: Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe,
(c) Humanitas, 2013
