Condiţia rusă este inseparabilă de obsesia ideilor. Poate mai mult decât în oricare alt spaţiu cultural, Rusia este marcată de această amprentă a interogării de sine. Cine suntem şi care este drumul pe care ne este menit să îl urmăm, iată întrebările fără de care nu poate fi înţeleasă tragedia rusă.
Căci tragedia rusă este un roman al ideilor. Acţiunile sunt, întotdeauna, înscrise în solul intelectual, iar Rusia este reperul în funcţie de care se constituie, la stânga ca şi la dreapta, o mitologie ce serveşte spre a justifica excepţionalismul unei întregi naţiuni. Lectura, scrisul, participarea sunt gesturile prin care se alcătuieşte o umanitate secretă, animată de încrederea în capacitatea ei de a citi viitorul propriei patrii şi al întregii umanităţi.
Regimul sovietic a anexat, în mod deliberat şi monstruos, linia de reflecţie care îl preceda, imaginând un proces istoric ce culminează cu despotismul leninist. Împotriva acestui curent de simplificare dogmatică se plasează textele lui Sir Isaiah Berlin din “Gânditorii ruşi” . Subtile, erudite şi empatice, ele investighează un secol XIX care este matricea din care se iveşte viitorul. Marile teme ale culturii ruse sunt formulate acum, căci acum, în acest veac XIX, se ivesc personajele emblematice ale condiţiei ruse, de la Herzen şi Bielinski până la Turgheniev şi Bakunin. Începutul de drum inaugurează traseul ce ajunge la capătul de drum al tiraniei : 1917 este piatra tombală aşternută peste intelectualitatea rusă.
Rusia şi intelighenţia ei
Intelighenţia rusă nu are un corespondent în Occident: prin pasiunea cu care îşi asumă interogaţiile politice, prin ascetismul cu care se dedică meditaţiei în marginea viitorului Rusiei înseşi, prin radicalismul pe care îl lasă moştenire secolului XX, ea devine actorul central în marea dramă a ideilor ce urmează revoltei decembriştilor. Condiţia rusă dă naştere obsesiei ruse şi nimic, de la literatură la practica politică, nu se va putea sustrage acestei presiuni teribile exercitate de un ordin secular a cărui ambiţie este aceea de a modela viitorul propriei lor patrii, dar şi al omenirii.
De ce Rusia şi care este drumul Rusiei? Această întrebare este întrebarea fondatoare a intelighenţiei ruse. Alcătuită în imperiul încremenit al lui Nicolae I pe care îl vizitează marchizul de Custine, hrănită de lecturi pasionate şi sedusă de himerele abstracţiunii, organizată în cercuri de lecturi şi în societăţi secrete, intelighenţia rusă a anilor patruzeci este prinsă între scila autocraţiei şi caribda încremenirii iobăgiei. De aici, misiunea pe care aceşti predicatori laici şi-o asumă, de a reflecta la destinul pe care providenţa l-a rezervat Rusiei.
Există o legătură specială între fervoarea radicalismului şi excepţionalismul rus. Graţie înapoierii sale, Rusia poate face acel salt în viitor ce este refuzat Occidentului în curs de a fi dominat de burghezie . Intelighenţia dezvoltă în sânul ei această formulă compensatoare a populismului: obştea va fi nucleul din care se va naşte o lume dreaptă. Ţăranul rus arată calea spre socialismul agrar al viitorului. Este filosofia pe care Herzen o inaugurează şi pe care o vor simplifica şi radicaliza cei ce îi urmează, de la Cernîşevski la teroriştii ce îl lichidează la 1881 pe Alexandru al II-lea.
Drama intelighenţiei radicale ruse constă în imposibilitatea de a îmbrăţişa orice formă, oricât de modestă, a moderaţiei politice. Suspectaţi de poliţia statului, neînţeleşi de ţărani, intelectualii revoluţionari sunt exilaţi în acest domeniu al speculaţiei. Ieşirea din spaţiul ideilor înseamnă alegerea violenţei ca metodă de schimbare a lumii în care trăiesc.
Pasiunea intelighenţiei acordă literaturii ruse profilul unic pe care îl ocupă în canon. Cenzura ţaristă transformă literatura în discursul integrator în care se regăseşte meditaţia despre destinul rus. Literatura scrisă în Rusia întrece, în intensitatea mandatului ei etic, literatura din Europa. Ceea ce pare un simplu exerciţiu intelectual devine în Rusia o alegere etică şi existenţială.
Vissarion Bielinski întruchipează, prin critica şi acţiunea sa publică, această critică ce îndrumă literatura rusă pe drumul pedagogiei etice şi al obsesiei ruse. Critica lui Bielinski este responsabilă pentru alcătuirea viziunii canonice care face, de acum înainte, corp comun cu Rusia însăşi. Arta trebuie să participe la acest efort de reflecţie în marginea condiţiei ruse. Emanciparea de autocraţie şi îmbrăţişarea luminilor Occidentului reprezintă calea de urmat. Inamic al slavofilor şi occidentalizant fără ambiguitate, Bielinski este, aşa cum remarcă Sir Isaiah Berlin, prizonier el însuşi al obsesiei ruse. Furia cu care întâmpină pe ultimul Gogol, cu ale sale pledoarii reacţionare, este expresia acestei pasiuni radicale : interzisă vreme de decenii, replica sa devine un catehism laic, un manifest al intelighenţiei ruse.
Patima radicalismului plasează pe cei ce aleg scepticismul în poziţia delicată a marginalilor atacaţi cu patimă pentru refuzul de a urma drumul cel mai scurt către viitor. Recitit de Sir Isaiah Berlin, Herzen simbolizează opoziţia faţă de fanatismul ce devastează , în numele Ideii. Herzen se desparte de Bakunin şi de radicali în clipa în care tăgăduieşte dreptul ideologiei de a dicta ritmul vieţii umane. Pluralismul său este incompatibil cu rigiditatea ascetică a celor ce predică distrugerea. Vocea lui Herzen este, pe măsură ce intelighenţia creşte în ferocitate revoluţionară, una din ce în ce mai izolată.
Drama lui Herzen este drama tututor moderaţilor ruşi. Refuzul de a îmbrăţişa adevărurile suicidare ale dogmei îl situează in contra unui curent ce va triumfa, prin victoria lui Lenin. Anexarea sa postumă de către regimul sovietic este actul cel din urmă al acestei tragedii umane şi intelectuale.
Turgheniev aparţine aceleiaşi categorii denunţate ca suspectă: liberal şi reformist, inamic al autocraţiei, el imaginează, prin textele sale, un discurs pasionat şi polifonic în marginea condiţiei ruse. Prin Bazarov, cel din “Părinţi şi copii”, Turgheniev deschide o fereastră către veacul XX. Inflexibilitatea cazonă a radicalismului triumfă, alungând îndoiala şi scepticismul. Cultul certitudinilor sufocă şi condamnă la tăcerea cenzurii.
În Bazarov, privit de radicalii ruşi ca un erou al vremii sale, se reunesc rigoarea scientistă şi voluntarismul utopic. Pentru acest om care se naşte şi despre care scrie Turgheniev, ştiinţa devine religia care înlocuieşte credinţa. Frumosul este judecat cu asprime, căci întregul univers este subordonat unui utilitarism orb.
În maniera sa nuanţată şi melancolică, Turgheniev reflectează, asemeni profeţilor cu care este contemporan, Dostoievski şi Tolstoi, la condiţia rusă. Impasul populismului este impasul lui Nejdanov din “Desţelenire”. Întâlnirea ratată cu ţăranul rus dezvăluie fisurile din edificiul ideologiei.
Această Rusie a lui Herzen, Turgheniev şi Cehov este cea pe care o lichidează bolşevismul. Este o Rusie care nu acceptă reducţionismul simplificărilor intelectuale şi care mizează pe pluralism in defavoarea adevărului absolut. Adesea ridiculizată de cei seduşi de mesianism,ea posedă un eroism discret al asumării. Îndoiala este preferabilă certitudinilor care strivesc omenescul. Polemica acestei celelalte Rusii cu radicalismul ideologic continuă şi în secolul XX. Bulgakov , Osip şi Nadejda Mandelştam, Pasternak sunt parte din acest curent al demnităţii intelectuale.
Radicalismul criminal rus s-a întrupat în Şigaliov şi ai săi. Elanul egalitarist s-a întâlnit cu voluntarismul criminal. Leninismul şi stalinismul sunt întruparea terifiantă a fervorii utopice. Energia criminală a comunismului s-a îndrepttat împotriva celor care au ales libertatea , ca reper al vieţii şi reflecţiei lor. Rusia comunistă a devenit mormântul intelectualităţii ruse: moartea, exilul şi emigraţia internă au fost vămile destinate ei.
Rezistenţa intelectuală şi politică a a lui Andrei Saharov este, spre a relua notaţiile lui Berlin, imaginea însăşi a vigorii unei tradiţii ruse opuse autocraţiei. Claritatea lui Saharov a fost ignorată, însă, de cei ce au preferat să zidească edificiul despotismului- în Rusia de astăzi, vocile libertăţii sunt amuţite de tunuri şi de propagandă. Cnutul a învins gândul, iar barbaria striveşte curajul gândirii libere: omul sovietic se regăseşte în cadenţa de marş a omului rus de acum.
