Se consideră că absurdul poate primi sens estetic, dacă nu este negat, adică dacă este acceptat. Este absurdul, la Kafka, în a sa „Metamorfoză”, un absurd cu sens, adică un absurd acceptat, metabolizat? Sau este un absurd în care revolta este cea dominant?
Aflat în imposibilitatea de a ieşi dintr-un context social perceput ca absurd şi la care încearcă din răsputeri să se adecveze, brusc, fără alte indicii sau avertismente, Gregor din „Metamorfoza” se transformă într-o insectă. La început, Gregor nutreşte un soi de speranţă că noul spaţiu al absurdului ar putea să îl ajute cumva.
Cele trei părţi ale povestirii lui Kafka, construite non-linear şi cu suspans, nu fac uşor răspunsul la întrebarea dacă absurdul în acest text este unul acceptat sau negat. Pentru că naraţiunea este construită în aşa fel încât să întreţină suspansul, parcă pentru a reda cititorului speranţa într-un absurd la care răspunsul este revolta şi nu acceptarea.
În prima parte, când personajul Gregor se raportează la realitate ca la un absurdă, dar în privinţa căreia face eforturi supraumane să se adapteze, se produce metamorfoza. Spre deosebire de alte metamorfoze celebre din literature clasică, aici nu se detaliază transformarea, ea se produce pur şi simplu, chiar ca un fel de mecanism natural, într-o dimineaţă, când personajul se trezeşte insectă. O insectă de dimensiuni semnificative. Este partea în care aburdul este negat, revolta împotriva noii înfăţişări e menţinută, de altfel şi trăsăturile umane ale personajului fiind prezente în cea mai mare măsură. Negarea absurdului este demonstrată şi prin eforturile sale de a vorbi, deşi cu un timbru vocal non-uman. Revolta e posibilă în această parte ca urmare a faptului că familia încă nu îi este ostilă, iar speranţa în reversibilitate, în revenirea la uman este vie.
Partea a doua este cea mai agasantă, dezumanizarea producându-se treptat, printr-un început de acceptare a situaţiei absurde. Iar dezumanizarea începe să se producă prin intervenţia familiei, ce îi transformă camera, spaţiu al memoriei sale umane, într-o cavernă, eliberată de mobile şi de personalitatea fiului şi fratelui, care este Gregor. Când mama şi sora sa umblă prin cameră, Gregor, într-o disperată încercare de revoltă, se lipeşte de singurul obiect care mai rămâne acolo, de tabloul ce înfăţişează o femeie. Camera vidată creează aparent o libertate de mişcare, gângania putând să se deplaseze în toate direcţiile, inclusiv pe tavan. Se dovedeşte a fi, însă, doar o iluzie, pentru că preţul acestei libertăţi noi avea să fie plătit cu ştergerea treptată a trecutului său omenesc.
Partea a treia curmă revolta lui Gregor împotriva absurdului. Capcana crescendo-ului constă aici în faptul că, deşi în această ultimă parte se instalează acceptarea absurdului, tot în această parte are loc şi actul cel mai mare de curaj: şi anume evadarea din camera lui, unde era izolat şi autoizolat, şi invadarea sufrageriei, atras fiind de acordurile de vioară ale surorii sale. Soră cu care avea o relaţie specială şi pe care spera să o poată întreţine la Conservator înainte de metamorfozarea sa. Deşi se angrenează, riscant, într-un act de suprem curaj, într-un mediu pe care îl ştie ostil, antrenat de o ultimă facultate umană, sensibilitatea pentru muzică, încercarea este un eşec. Ultimul său refugiu, familia, de la care speră să îi accepte noua condiţie, îl îndepărtează şi îl face, astfel, să renunţe la luptă, în paralel cu pierderea calităţilor umane şi amintirea tot mai slabă a trecutului uman.
Iată că răspunsul la întrebarea dacă absurdul este, în „Metamorfoza”, un absurd acceptat, nu poate fi chiar atât de net. Da, până la urmă, absurdul ajunge să fie acceptat, dar după o lungă negare, care a măcinat personajul până la dezintegrare. Până în ultima clipă, Gregor a crezut că antrenarea şi întreţinerea facultăţilor umane îl vor salva, vor face ca metamorfoza să fie una reversibilă. Dar nu a fost. Astfel, povestirea lui Kafka se alătură şirului de metamorfoze cu destin tragic din istoria literaturii.
Toate interpretările posibile au fost atribuite acestui text, de la realiştii magici la suprarealişti, expresionişti sau absurdişti. Dincolo de încercarea de a-i atribui o semnificaţie stilistică sau de a-l asocia cu un curent, textul pare a fi o relatare cu o importantă componentă autobiografică, din care se întrezăreşte lupta sa pentru cucerirea unei existenţe autonome de cea conferită de rolul său social sau familial. Rolul social este pentru el sufocant, pentru că societatea este autosuficientă şi şablonară, în timp ce familia, în care şi-ar dori să se regăsească, ajunge să îl trateze utilitarist.
Deși devine, până la urmă, un absurd acceptat, Metamorfoza este un exemplu de text în care componenta negării este dominantă.
În faţa oricărui text literar, fie el chiar şi absurd sau ermetic, eforturile cititorului se canalizează, într-un fel sau altul, spre semnificare. Dar absurdul aici, la fel ca în alte texte ale sale, precum „Colonia penitenciară”, de exemplu, este în cea mai mare măsură negat, până să se ajungă la acceptarea lui. Spre deosebire de „Verdictul”, bunăoară, unde absurdul nu este aproape deloc negat, devenind unul perfect, iar cititorului refuzându-i-se orice pistă de sens. Dincolo de o anumită gradualitate a absurdului, ceea ce confirmă „Metamorfoza”, în cele din urmă, este diversitatea procedeelor pe care Kafka le utilizează în generarea absurdului.
