Aceste pagini sunt încredinţate celor care nu mai sunt; doar morţii le mai pot asculta cadenţa şi doar morţii se mai pot apropia de linia tremurătoare a dimineţilor care ne separă de visele noastre, ca de o apă în care reînviem, în fiecare noapte.
Aceste pagini sunt convocarea celor care nu mai sunt: în ele cei morţi îşi află portul în care se pot odihni şi casa în care pot simţi, din nou, adierea verilor care păreau că nu se vor sfârşi, niciodată.
Aceste pagini sunt fotografia celor care nu mai sunt: una cu chipurile morţilor care ne bântuie cu şoaptele lor, căutăm o cale care să fie străjuită de aromele trandafirilor şi peste care să se arcuiască un soare stins de septembrie.
Aceste pagini sunt respiraţia celor care nu mai sunt: cei morţi intră în noi, iar inimile nu mai bat nu în ritmul trepidant al vieţii, ci descoperă linia şerpuitoare , de cot de mare, a amurgului în care ne vom stinge şi noi.
Aceste pagini sunt ecoul celor care nu mai sunt: vocile celor morţi au fost aduse de tine spre claviatura de calculator, cu precizia melancolică a unei toamne ce se aşeează peste îndrăgostiţi, spre a le acorda atingerea discretă şi modestă a dorului ce îi va încerca, în clipele de după despărţire, ca o cămaşă a lui nessus, arzătoare şi înseninată, carne din carnea lor de fum.
Aceste pagini trec de pragul vieţii ce curge, oarbă şi impersonală, spre a se apropia, timid, de domeniul peste care sufletele domnesc, netulburate. Doar în vecinătatea lor ritmul plăpând al frazelor noastre îşî mai poate regăsi drumul spre începuturi şi doar sub acest cer dedicat nostalgiei ochii noştri se pot retrezi, pătrunzând în adâncul ce părea cufundat în uitare.
Şi din transa unui dicteu, din transa la care romanticii visau, în fremătarea reveriei lor, ne ivim şi noi, una cu acest text ce nu este nici diseperare nici strigăt nici despărţire ci doar vocea unei fiinţe ce, dincolo de moarte, dincolo de uitare şi impotriva ei, rosteşte, în frământarea de maelstrom a somnului ei magnetic, cuvintele de iubire şi cuvintele de dor, cuvintele de căutare şi cuvintele de regăsire: o singură limbă pe care acest jurnal o topeşte în cuvintele sterpe ale zilei, o singură limbă ce urcă din pământ spre cer, o singură limbă ce acordă elegiei noastre puterea cehoviană de a îndura şi, îndurând, să aşteptăm ca lespedea de lacrimi să se aştearnă şi peste noi.
Un epitaf pe un mormânt ce nu cunoaşte decât mişcarea de val, un înscris modest pe care îl ating mâinile delicate ale celor care nu mai sunt: crescut din fiinţa care am devenit, textul ne dezvăluie substanţa hipnotică din care suntem plămădiţi, mai aproape de moarte decât de arderea zilei şi de tropotul vieţii.
Şi ne contemplăm, vii şi morţi deopotrivă, în fereastra în care se oglindeau anii fericirii pierdute : nostalgici şi provinciali, simbolişti minori şi fiinţe rătăcitoare, întârziem în lumina părelnică a serii de octombrie, în vreme ce mâinile noastre unite bat, delicat, la porţile ce ni se vor deschide, spre a ne dărui întinderea de arcadie modestă a grădinii unde trandafirii înfruntă trecerea, cu delicatul curaj al petalelor lor, mişcaţi de vântul ce ne aduce ecoul altor vremi, ca într-o alunecare prelungă şi sinestezică, în vecinătatea clipei din urmă.
