Cei de demult işi aşterneau scrisorile cu tihna naivă a amiezelor peste care plutea un cer simbolist: timpul lor curgea fără să fie întrerupt de întunecare, asemeni unei fraze ce se hrăneşte din energia visării, acoperind paginile albe ale unui caiet acoperit de nostalgie.
Cei de demult se opreau în pragul gării lor de jucărie spre a contempla un întins pe care nu aveau să îl cunoască niciodată : din fotografiile revistelor lor ilustrate şi din jurnalele de cinema ei croiau tabloul de taine şi de curiozitate al unui univers inaccesibil stângăciei lor provinciale, suspendaţi fiind în grădinile lor modeste, ornate de meri şi de trandafiri.
Cei de demult se îndrăgosteau fără ca ispitele damnării să îi încerce vreodată: mâinile lor se uneau peste textul dedicaţiilor lor graţioase ce se iveau pe pagina de gardă a cărţilor lor, ca un semn al trăiniciei fragile a luminii care se arcuia deasupra lor.
Cei de demult se stingeau în casele lor, netulburaţi de demonul singurătăţii: moartea le era încadrată în tăietura vegetală a băncilor pe care se odihneau, cu ochii la străzile cotropite de lentoarea de dor a nostalgiei.
Cei de demult închideau ochii pământeşti spre a-i deschide dincolo de prag, cu acea curiozitate timidă a şcolarilor intimidaţi de arcuirea severă a liceului în care păşeau: visele lor erau la fel de vetuste şi de delicate ca şi farfuriile ce primeau ofranda de dulceaţă şi de şerbet a amurgului împăcat cu trecerea.
Cei de demult nu şi-au putut închipui lucirea demonică a vârstei de fier ce avea să îi copleşeşească: dezolarea, singurătatea, sărăcia, suferinţa asaltau zidurile caselor lor şi amiezele devenau un întuneric aspru şi dens, ca o piatră tombală.
Cei de demult purtau, în acest ev al republicii populare, litera de foc a stigmatului ce trecea de la părinţi la copii: drumurile lor erau vegheate de stema comunistă, iar camerele lor se umpleau de culorile dureroase ale despărţirii.
Şi astfel cei de demult se topeau, încet, în pasta îndepărtării, căci glasurile lor nu se mai putea distinge în ropotul de cazarmă al lumii noi. Paşii lor discreţi erau alungaţi de cadenţa defilărilor, iar ferestrele lor nu mai dădeau decât spre plumbul grădinilor pustiite.
Şi astfel cei de demult primeau în inimile lor jalea şi singurătatea, departe de anotimpul arcadic ce le li păruse, cândva, etern. Din bibliotecile lor risipite mai durau doar umbrele unor volume, în vreme ce muzica romanţelor se pierdeau în aerul saturat de miresmele trecutului, ca de o ploaie de toamnă.
Şi poate că pentru cei de demult şi pentru casele şi grădinile lor, pentru acel Focşani delicat şi muzical al tinereţilor lor, pentru copacii care se arcuiau şi pentru tihna parcurilor provinciale am scris, amândoi, paginile romanului nostru desuet, spre a le fi adăpost şi casă, ca un edificiu de cuvinte şi de fum.
Şi poate că la cei de demult ne vom întoarce şi noi, in clipa în care moartea se va desface , ca un cer al nopţii: un acasă de spectre ne va primi, îngăduitor, pe noi ce nu suntem decât copii risipitori ai memoriei lor.
Şi ceea ce va mai rămâne din noi se va contopi cu rămăşiţele dimineţilor lor înseninate. Şi vom înainta, din nou, pe străzile unde dormitează câini şi pisici, în domestică armonie. Şi ne vom aşeza, din nou, pe treptele casei, sub evantalii de sticlă, spre a citi din cărţile lor de demult. Şi ne vom ridica ochii spre un soare ce nu arde cu energia verii, ci se topeşte în lunecarea toamnei, ca un epilog al lui Turgheniev.
Şi ne vom pregăti de amurg, ca de cea din urmă zi a lui septembrie: oraşul nostru provincial ne va încadra, ca o ramă de fotografie îngălbenită, în vreme ce inimile noastre eliberate vor regăsi unitatea pierdută a respiraţiei lor îngemănate.
