Arta ca pansament existențial

Epidemia de vandalism ecologic împotriva unor opere de artă din ultimii ani m-a dus cu gândul la volumul lui László Krasznahorkai: Seiobo járt odalent. Publicată în 2008, multipremiata și remarcabila meditație asupra artei este încă netradusă în limba română, însă este disponibilă în multe alte limbi, inclusiv în excepționala traducere engleză semnată de Ottilie Mulzet cu titlul Seiobo There Below.

Șirul de povestiri orientale și occidentale este împletit în stilul de neconfundat al autorului. Frazele meandrice – după mărturisirea autorului, poate o culminare a dorului de frumos manifestat în limbaj – înfățișează fazele facerii și „vieții” artei: actul creator propriu-zis care dă naștere operei de artă; prezența acesteia în spațiile destinate întâlnirii cu arta; restaurarea ei. Fiecare povestire ajunge la o intensitate aproape intolerabilă, în încercarea asiduă de a penetra acel văl bogat în nuanțe în care se îmbracă sensul existenței. Povestirile exemplifică grăitor definiția dată culturii de Andrei Kuraev într-un eseu apărut în volumul Filmul: restartare prin teologie. În acest eseu, teologul rus compară cultura cu o perlă pe care omenirea o construiește, ca o moluscă, în jurul rănii ontologice produse prin căderea lui Adam.

Volumul impresionează prin erudiția istorică, geografică, artistică și religioasă cu care îl poartă pe cititor în lumea culturii iudeo-creștine, arabe, japoneze sau chineze. Însă naratorul european nu se dizolvă la modul sincretist în spiritualitatea lumilor exotice, și această individuație îi permite să mențină autentica și roditoarea diferență între identitate și alteritate. 

Feluritele chipuri ale culturii, tot pe fundalul unei tensiuni fecunde între Orient și Occident, sunt evidențiate și de Mathias Énard în romanul său Busola. Însă abordarea scriitorului francez este una orizontală, naratorul său mișcându-se într-o dimensiune pur estetică. În schimb, incursiunile lui Krasznahorkai în artă conectează Estul și Vestul prin linii verticale care urmează curba unei parabole în vârful căreia se află taina. În timp ce Énard dezvăluie legăturile și influențele reciproce între aici și acolo, traiectoria lui Krasznahorkai este între colo-n sus și colo-n jos, rezumând întâlnirile cu arta în laitmotivul cu rezonanțe de-a dreptul patristice: „ascuns în esență, revelat prin înfățișare”. 

Majoritatea povestirilor din volumul Seiobo There Below gravitează în jurul unei opere de artă: de la tabloul lui Filippo Lippi, un Cristo morto de origine incertă și icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov, prin statuia Amida Buddha și măștile Hannya sau ruinele Acropolei și frumusețile Alhambrei, la arta lui Ion Grigorescu. Registrul emoțiilor pe care le inspiră întâlnirea cu aceste exemplare ale creației umane se aseamănă cu experiența religioasă: uimire și cutremur și sentimentul propriei insuficiențe în fața transcendenței care se manifestă. Într-un interviu, autorul exprimă un gând similar și cu privire la proză: „propoziția în sine nu constituie perfecțiunea, ci perfecțiunea este ascunsă într-o propoziție”.

Modul în care se conturează rolul artistului în procesul de creație reflectă același joc al tainei și vizibilității: o retragere aproape totală a sinelui în atelierele de creație orientală, contrastată de acuta conștiință de sine a artistului occidental. Un contrast similar apare nu doar în raportarea la propria creație, ci în viziunea asupra lumii însăși. Căința călugărilor budiști identifică propria existență, ceea ce sunt ei, ca sursă a suferinței în lume (detaliu tradus, în mod surprinzător și regretabil, incorect în varianta engleză cu „the source of what we all are is our mere bodies, our mere words, and our mere minds”). Printr-o mutare genială a accentului, în povestirea imediat următoare, Cristo morto, fără urme ale suferinței pe chip, reprezintă nu doar conștientizarea, ci asumarea voluntară a suferinței umane și o face la singular, nu la plural. Cu alte cuvinte, suferința ca principiu existențial universal, pe de o parte, și harul prin care suferința este sublimată, neapărat individual, pe de altă parte.

Jocul existențial al contrastelor nu surprinde întotdeauna o forță creatoare. În singura povestire dedicată muzicii, comentariile bombastice din discursul naratorului oarecum caraghios diagnostichează deprecierea culturii. Putem extrapola acest fenomen la întreaga mentalitate umană contemporană, din care dispare însuși conceptul de valoare. După postularea faptului că „esența muzicii este barocul”, constatarea că „barocul nu mai are o lume a sa” îl reverberează parcă pe naratorul din povestirea Cristo morto, care remarcă cu aceeași tristețe că Hristos nu-i mai trebuie nimănui și e pe cale să plece din lume. În traducere liberă: Cel care este esența existenței nu mai are nici El o lume a Sa.

În aceste scrieri, nu sesizăm o linie de despărțire pronunțată între arta profană și cea sacră. Arta este un loc de întâlnire între Creator și făptură – am putea spune: blind date pentru omul nereligios. O recentă și emoționantă expresie a acestei idei este dezvoltată și la scriitorul norvegian Jon Fosse. Romanul acestuia, Numele celălalt, se citește ca o nesfârșită rugăciune, care afirmă răspicat că religia și arta sunt una și aceeași. Atât textului semnat de Fosse, cât și operelor de artă de la care pornesc narațiunile lui Krasznahorkai li se potrivește observația pictorului maghiar Dezső Váli: „orice creație artistică bună arată, preț de o străfulgerare, tivul mantiei lui Dumnezeu”.

Fiecare povestire din Seiobo There Below se încheie cu o evocare a finalului, a morții sau a veșniciei. Efortul artistic este, așadar, pe viață și pe moarte. Substratul acesta (nu neapărat) lugubru irumpe în ultima povestire, care este și cea mai scurtă. Aceasta reproduce o imagine recurentă în scrierile krasznahorkaiene: procesele microbiologice la nivelul materiei și al solului. Sculpturile îngropate care urlă, închise pe veci (sau poate nu) în întunericul de dedesubt, par să aibă legătură cu cealaltă povestire neobișnuit de scurtă din volum: cea despre Ion Grigorescu. Artistul român sculptează un cal în timp ce acesta încearcă să scape din subterană:

„încet, cu o mișcare largă a brațului, arată jur împrejur.
Sunt încă atâția, rosti cu voce slabă.” 

Arta, actul exprimării care (își) ascunde esența în forma în care (se) revelează, este astfel o dezgropare, o conturare a experienței existențiale colective a umanității. Nu întâmplător, numerotarea textelor nu este consecutivă, ci urmează șirul lui Fibonacci, fiecare număr fiind suma celor două anterioare. La fel și arta – marea povestire a umanității în diferitele sale forme bogate – se constituie într-o succesiune de narațiuni pe care le preluăm, le modulăm și le transmitem generațiilor următoare:

„dar aceasta de fapt nu era amintirea lui, spune, ci i-a spus-o mama lui, mult mai târziu, și așa a rămas, transformându-se într-o amintire proprie, iar acum o relatează de parcă ar fi scos la iveală ceva din propria memorie.”

Deși excelența, raritatea frumuseții sau a talentului devin deseori motive de exil, forțat sau voluntar, totuși caracterul (ne)mediat al revelației în artă, capacitatea acesteia de a ne racorda la ceva care ne depășește, vindecă o parte din solitudinea exilului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *