Instantanee din spital

Dialog pașnic

Așteptam vizita unui medic generalist, dr Kahn. În engleza când auzi „Doctor Kahn”, nu știi dacă-i doctorul e femeie sau bărbat.

Și, pe când așteptam, a apărut la ușă o tipă care âmpingea o masă pe roți cu un laptop pe ea. Tipa avea mască și o legitimație prinsă în jurul gâtului. Grăsuța între două vârste mă întreabă viguros: dv sunteți Veronica Lerner? Eu, cu masca la trahee, care face zgomot de nu aud, zic „Poftim?”. Ea urlă din nou, la care eu răspund răcnind : „ da eu sunt”. Și mă apucă tusea. Scot masca de la trahee, acum aud, urlu invitând-o să intre. Ea țipă ceva ininteligibil din masca ei.

Însfîrsit, cu ea stând în ușă, mi-am ciulit urechile (ușa e departe de pat), am înțeles în fine că voia să știe ce aleg eu ca meniu pt mâine. „A! zic, nu sunteți dr!”„ Nuuuu”, zice ea. Totul urland.

„Bine, zic, aveți o listă?” „N-am listă, se-aude vocea tunătoare din mască, dar eu vă citesc și dv alegeți”. Și a început cu micul dejun, aia sau aia, cafea sau ceai, juice de fructul ăla sau ăla, etc. Totul în fortissimo, să ne auzim una pe alta.

Instantanee-la-spital-1

Și așa a parcurs prin toate mesele: dimineața, prânz, seara. În general am răspuns fără ezitări, dar în câteva cazuri n-am știut ce-i aia felul cutare, ea încerca să găseasca un echivalent verbal pentru a-mi descrie gustul, eu, nepricepând, am ales cealalta alternativă, tot de neînțeles.

La sfârșit, dupa ce a notat în laptop informațiile, m-am scuzat pentru faptul că nu știam de alagerea meniului, până acum nimeni nu m-a întrebat. S-a mirat teribil, tot urlând: „Cum, n-ați fost consultată pentru alegere!?” Am încercat s-o liniștesc spunându-i că poate pentru că a fost weekend nu a venit nimeni. Supărată foc, urlând și gesticulând, a bolborosit la fel de forte ceva ininteligibil și a plecat.

Dr Kahn a venit abia a doua zi. E bărbat!

Întâmplare de noapte.

În spital toate procedurile sunt fixe, dar diferă de la un îngrijitor la altul. Pacientul n-are voie să aleagă.

Noaptea, mersul unui imobilizat la pat la toaletă fiind complicat, e prefarabilă metodei  în care pacientul este schimbat în pat, fără deplasare.

Câteva zile m-au ajutat fete tinere, mititele și slăbuțe, care au făcut treaba perfect. Toate arată fel, cu mască, un plexi protector pe față și o manta galbenă sterilă. Plus mănuși bleu.

Într-o noapte, când am sunat, mare mi-a fost mirearea când, în loc de o mititică sprintenă și gălbioară, pe ușă a apărut o imensitate de om, cu siguranță un fost – sau actual – halterofil. Nu era costumat în haine medicale de spital, ci părea a fi, după costumul pe care-l purta, mai curând un polițist decât un cadru medical. M-a întrebat de ce am sunat, i-am spus, la care el a replicat politicos „veți fi servită imediat” și a plecat.

Instantanee-la-spital-2

După vreo 5 minute s-a întors, s-a echipat cu mantia galbenă, și-a pus mănuși și, cu un pas foarte  grațios – în ciuda aparenței lui de halterofil – s-a apropiat de patul meu evaluând vizual poziția lui. După care a ieșit din nou, a adus câteva obiecte pe care le-a plasat ordonat pe o masă,  s-a dus la fereastră și, ca un balerin uriaș, a coborât transperantele. Să nu se uite vecinii, inexistenți de altfel, la spectacolul de la ora 2 noaptea.

Satisfăcut, a venit la pat și l-a manevrat de vreo cinci ori cu de la diverse pedale până când am ajuns, cu pat cu tot, la o înălțime dublă față de cea normală, care ajungea, în fine la burta lui. Am crezut caț mă va ridica cu pat cu tot cum face cu halterele. Dar nu. Și-a continuat cu suplețe gesturile, mi-a indicat în ce direcție sa mă întorc și ce să fac, îndeplinidu-și misiunea ordonat, calm și cu mare solemnitate.

Când a terminat, a continuat, în ritm constant și cu aceeași grație, readucerea instalațiilor la ordinea inițială. Totul într-un fel de dans aperoape incredibil pentru un om atât de imens.

La sfârșit a ridicat obloanele, și-a scos mantia galbenă și mănușile, le-a aruncat cu grijă în locurile destinate și a pășit încetișor prin ușa foarte mare a camerei de spital. Desigur, dimensiunile standard ale ușii au fost calculate, mi-am spus, pentru introducerea cu ușurință în încăpere a mobilierului de spital, mult mai volumino decât cele obișnuite. Dar iată că lărgimea ușii a fost bună și pentru acest halterofil-balerin i-aș spune, care ar fi putut ridica cel puțin cinci persoane ca cele care mă serviseră înainte…

A stins binevoitor lumina și a dispărut. Ce spectacol neașteptat interesant și frumos!

Desene de Adelaida Mateescu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *