James Tate
Un articol provocator care
oferă puține răspunsuri
Când s-a întors de la spital, Roberta avea ochii în lacrimi.
Am tras-o lângă mine și-am sărutat-o. “Ce s-a întâmplat?”, am întrebat-o
“A murit,” a zis. “Cine a murit?”, am zis. “Doctorul.
Când a intrat în camera mamei s-a șocat atât de tare încât a făcut un
infarct”, a zis. Nu înțeleg. Ce anume l-a șocat?”
am zis. “Mama. A crescut 2 m și 74 de cm, și toată
fața îi este contorsionată. Este de-a dreptul înfricoșătoare”, a
zis. “Și nu pot să-i facă nimic?”, am întrebat.
“Medicametele pe care i le-au dat o distrug.
Ei speră să moară cât mai curând, însă ea pare
să fie tot mai puternică. Au rămas fără soluții”,
a zis ea. “Poate că ar trebui să o luăm de acolo”, am zis.
“Dar n-ar încăpea în casa asta. De altfel, în nicio altă casă n-ar încăpea,”
a zis ea. “Poate că ar trebui să o ducem
în pustiu să-i dăm drumul acolo,” am zis. Roberta
a început să muncească prin bucătărie, foarte tăcută. A pus vasele la locul lor și
a curățat blatul. Am zis: “Roberta!” “Mă gândesc!”, a zis ea.
A pus otravă pentru șoareci sub chiuvetă, n-am mai văzut-o făcând asta
vreodată. Ne-am dus la spital să o luăm pe maică-sa de-acolo.
Abia așteptau să ne vadă plecați. Am înghesuit-o pe maică-sa
pe bancheta din spate, chinul de pe lume!
A trebuit să se întindă pe spate și să-i îndoim picioarele la gură.
În timpul ăsta, maică-sa urla și ne lovea cu picioarele. Am condus
până în afara orașului, pe coclauri – unde obișnuiam să fac excursii
pe jos, cu ani în urmă. Am luat-o pe o potecă până când n-am mai
auzit nimic decât susurul râului. Am oprit mașina. Eu și Roberta
ne-am uitat unul la altul. În tot timpul ăsta maică-sa urla necontenit.
Am coborât din mașină și am deschis ușa din spate. Mamă-sa m-a lovit
așa de tare încât am căzut pe spate. S-a dat jos din mașină și a început
să ragă de se prăbușeau pietrele și trosneau copacii. Am reușit să mă ridic
în picioare, dând înapoi ca un laș. Roberta striga: “Mamă, să știi că te iubesc!”
” Pfiu!”, a răspuns maică-sa. “Niciodată nu-i destulă iubire!”
“O să te vizităm”, a zis Roberta. “Mda, pun pariu că o să mă vizitați”,
a zis maică-sa mărșăluind înspre dealurile învăluite în beznă.
“Crezi că se va descurca?”, a zis Roberta. “Desigur,
doar e în vârful lanțului trofic. Te simți singur acolo sus”, am zis.
Pulitzer Prize winner James Tate
James Tate (1943- 2015), poet american născut în Kansas City, Missouri, câștigător a premiului Pulitzer pentru poezie si a premiului William Carlos Williams. A fost profersor al Universității Massachusetts, Amherst și membru al Academiei Americane de Arte si Litere. A debutat in 1967 cu volumul “The Lost Pilot” (Yale University Press), în timp ce era student al Universității din Iowa, volum care a fost selectat pentru Yale Series of Young Poets, Tate devenind unul dintre cei mai tineri poeți care au primit această distincție. A publicat numeroase volume de poezie: The Oblivion Ha-Ha (1970); Hints to Pilgrims (1971); Absences (1972); Viper Jazz (1976); Constant Defender (1983); Distance from Loved Ones (1990); Selected Poems (1991), Worshipful Company of Fletchers (1994), care i-a adus premiul Nation Book Award, și The Eternal Ones of the Dream: Selected Poems 1990 – 2010 (2012). De asemenea, a publicat volume de proză, printre care amintim Dreams of a Robot Dancing Bee (2001) și Lucky Darryl (1977), în colaborare cu poetul Bill Knott. Tate a fost editor al colecției The Best American Poetry 1997.
James Tate
A Largely Questioning Article
Offering Few Answers
When Roberta came home from the hospital she had tears
in her eyes. I grabbed her and kissed her. “What happened?”
I said. “He died,” she said. “Who died?” I said. “The doctor.
When he entered Mother’s room he was so startled he had a
heart attack,” she said. “I don’t understand. What startled him?”
I said. “Mother. She had grown nine feet tall, and her
face is all contorted. She’s really quite frightening,” she
said. “Isn’t there anything they can do for her?” I said.
“All the medicines they have given her are tearing her apart.
They are anxious for her to die, but she seems to just keep
getting stronger. They are at an utter loss of what to do next,”
she said. “Perhaps we should take her out of there,” I said.
“But she wouldn’t really fit in this house, or any house I can
think of,” she said. “Perhaps we should just take her out into
the wild and let her go,” I said. Robert went silent and started
fidgeting about the kitchen. She put away dishes and mopped
the counter. I said, “Roberta?” And she said, “I’m thinking.”
She put out fresh mouse poison beneath the sink, something I’d
never seen her do. We drove to the hospital and checked her
mother out. They were only too glad to see us go. We stuffed
her mother into the backseat, which was quite an ordeal. She
had to lie down and then we stuffed her legs practically up to
her chin. Her mother was screaming and kicking at us. We
drove out of town to a wilderness area where I had hiked years
ago. We drove in on a little road until we could hear
nothing but the running of a creek. I stopped the car. Roberta
and I looked at each other. Her mother was screaming all the
time. We got out and opened the back door. Her mother kicked
me so hard I stumbled backward and fell. Then she got out of
the car by herself and roared. Rocks tumbled and tress fell.
I crawled to my feet, cowering. Roberta shouted, “Mother, I
love you!” “Hmmpf!” her mother replied. “I’ll bet you will,”
her mother said, marching off into the darkening hills. “Do
you think she’ll be all right?” Roberta said. “She’s at the very
top of the food chain. It gets lonely up there,” I said.
