Tudor Creţu şi zona crepusculară a limbajului

Cu siguranţă, Tudor Creţu, un tânăr teribil, răsfăţat al literelor bănăţene, ştie foarte bine ce înseamnă folclorul, nu atât ca literat (din perspectiva lui folk şi lore, a ,,înţelepciunii populare”), poet, scriitor (,,eu scriu încă. Cu cretă, jos”-p.79), realizator de emisiuni de televiziune şi conducător de instituţie culturală de prim-rang a Banatului, cât din perspectiva ,,învecinării” cu părintele său biologic, Vasile Tudor Creţu, unul dintre cei mai docţi etnologi şi folclorişti pe care i-a dat România. Fără teama de a greşi, Blesteme&more, o carte originală, cu ,,zvâc”, anticanon, în maniera cu care ne-a obişnuit Tudor Creţu, Omul negru însoţit de ale sale bizare personaje ubii ce-i brăzdează textele, se doreşte ,,altceva”, o continuare, prin prisma unei inedite abordări, a lucrării de doctorat a lui Vasile Tudor Creţu, Ethosul folcloric, sistem deschis (apărută, sub formă de carte, în 1980). Aşadar, folclorul-sistem deschis e ideea dusă mai departe, sub formă de ştafetă, de la tată la fiu. Cum se raportează cel din urmă la folclor, vom vedea în cele ce urmează.

Grosso modo, despre deschidere totală, fără limite şi prejudecăţi de exprimare şi de limbaj, este vorba în Blesteme&more, o carte cu ,,schepsis”, care îmbină strălucit (şi îndrăzneţ) componenta tradiţională a folclorului, blestemul (tălmăcit de D.E.X. prin ,,invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. În basme și legende, vrajă căzută asupra cuiva sau a ceva.”), cu neologismul de sorginte anglo-saxonă, more, cuvânt care-i oferă prilejul lui Tudor Creţu de a spune ,,mai mult”, un fel de more ,,răsturnat” şi citit invers, în ,,contra” celebrei butade less is more: more is less, apanaj al ludicului şi al slobozeniei la gură, al dezinhibiţiei totale şi al libertăţii de a trage cu puşca, metaforic vorbind.

Practica blestemului la români ne demonstrează că invocarea răului augur are drept scop pedepsirea ,,celuilalt”, o formă ce contravine tuturor normelor religioase şi de convieţuire socială paşnică. Tudor Creţu nu-şi propune să anatemizeze pe nimeni, să (ţ)intuiască la stâlpul infamiei sau să se răzbune pe cineva (fiindcă, nu-i aşa, blestemul, în baza efectului de bumerang pe care-l conţine, are ,,darul” de a se întoarce asupra celui care l-a proferat), ci doar să sublinieze puterea cuvântului, faţa şi reversul său. Structural, blestemele lui Tudor Creţu poartă o încărcătură nihilist-iconoclastă, ce aduce a limbaj ,,deşucheat”-hai-avangardist, însă, în forma propusă de autor, ele nu au un ,,destinatar” anume, un ,,beneficiar” al răului sau o ,,ţintă” precisă, fiind, din acest punct de vedere, (amar),,cordial”-abstracte, fără repercusiuni, plăcerea şi libertatea spusului făcând casă bună cu abaterea voită de la preţiozităţile lexicale sau de la literaturitate şi stilul elaborat. Condensat spus, blestemele lui Tudor Creţu sunt blesteme oximoronice, în care scriitorul pare, uneori, să nu se ia în serios (în opoziţie cu momentele în care se arată extrem de dur în exprimare, o exprimare macră, tranşantă, directă, fără oprelişti), de unde şi aspectul ludic al scriiturii sale, echivalent al jocului cu focul.

La o privire superficială, blestemul pare a fi la îndemâna oricui (apanaj al practicanţilor de magie neagră şi nu numai), de unde şi ideea ,,popularităţii”, caracterului său de masă, ,,adresantul” neavînd nevoie de o cultură aparte pentru a formula şi a proiecta asupra interlocutorului supus oprobriului sau celui căzut în dizgraţie năduful său verbios. Uşurinţa de a invoca blesteme ţine, mai curând, de pătura (care, de astă dată, din păcate, nu citeşte) socială needucată, pauperă spiritual, cotropită mai degrabă de hübris, de porniri instinctuale primare la nivelul rostirii (limbaj grobian-grosolan, încărcat de ură, de resentiment şi de plăcerea de a face rău), decât stăpânită de raţiune şi de bun-simţ.

,,Fabricantul” de blesteme Tudor Creţu are predispoziţie la jocul periculos, la existenţa pe muchie de cuţit (deloc întâmplător apar în textele sale tăişul, lama, briciul, ghilotina, oţelul scânteietor, sabia, cuţitul: ,,Am tăiat cu briciul de ras şi ureche şi nas.” (p.10); ,,Ghilotine, zice o cadră la menopauză, să se instaleze şi la intrările-n scorburi.” (p.31); ,,Un cuţit negru-grafit.” (p.52); ,,Ghilotina-i sterilă, plăcerea zevzecă.”(p.77); ,,Dă-mi cuţitul negru, prescris.”; ,,Cuţitul pentru poet şi porc: sângele care se tot repetă, morţii care se tot întorc.”(p.78); ,,Mama, -mi vei arăta-ntr-o zi chiar lama, oţelul exemplar, vena secretă, punctul secular.” (p.80)) şi la adrenalină, ştiut fiind faptul că, în orice moment, cuvântul poate fi folosit ca armă. În acelaşi timp, apetitul pentru blestem se sprijină pe o motivaţie foarte puternică din partea celui/celei care îl invocă (sub formă de ,,mantră” negativă). Cu o putere de penetrare mai mare decât descântecul, blestemul (ce nu îmbracă forma injuriilor) are o nebănuită forţă de impact, nu atât sub forma adeveririi mesajului transmis (şi, de aici, consecinţele ce decurg), cât cea a ,,anihilării” psihologice a potenţialei ,,victime”, ce se vede astfel cu reputaţia întinată şi mai de fiecare dată dezarmată, incapabilă să reacţioneze.

Formă de adresare ,,profană” şi profanatoare, gură ,,bogată” sau spurcată, blestemul e menit să provoace (,,(Răs)caut ce-am vătămat.” –p.79), să destabilizeze, să scandalizeze, să înfiereze tare comportamentale sau să evidenţieze energiile rele latente ale cuvântului, din care, iată, în cazul de faţă, germinează ,,florile răului”: ,,De ziua ta, -n balega de cal să-nfigi lumânări.” (p.9);  ,,Crucea, să nu ţi-o sărute nici Mucea.” (p.15); ,,Iarbă pe mormânt să nu-ţi crească.” (p.23); ,,îngerul miroase a curechi” (p.59); ,,să muşc din crucea de la gât/din lentila ochelarilor/ca dintr-un crevete transparent.” (p.65); ,,Simplu – turte unse şi cruci de lemn rupt.” (p.82) . De rău nu scapă personaje ,,concrete” din prima parte a cărţii, chemate ,,La Giudecată” (p.10), cum ar fi Oengista, Ciumegul, Ţoapa, Funcţionarul-Cap-de-mort, Fufeza, Inspectorul, Ştabul, Trepăduşul, Oama/Coana Vulpe, Pitecantropul, Locatarul alfa&beta, ,,genotipuri” atipice (de sorginte urmuziană), plate, anonime şi anodine, ,,indezirabili” a căror prezenţă-absenţă nu produce perturbaţii în lanţul trofic, racolate din straturile sociale underground, lower class.

Fără a fi o constatare de natură misogină, practica o dovedeşte că perorarea blestemelor este o ocupaţie preponderent ,,feminină”, ce ţine mai ales de aspectul rural, suburban, periferic, de mahala. Prin transfer, Tudor Creţu împinge invocarea răului până la izolaţionism (face vid în jurul său) sau desacralizare totală, nimic nu-i rezistă, nimic nu stă în picioare, atac direct la valorile sacrosancte, spectacol de limbaj (blasfemiator), petarde verbale, (bles)teme de tip fluierătuiri în biserică. Tudor Creţu scrie asumat, fără teamă de cuvinte (pe care le trece prin sita deasă) sau de pronie, nepunându-şi niciun moment problema să elogieze cuvântul frumos sau să placă cititorului. Anticalofilismul său este unul ,,la vedere”: ,,pescăruşii sângerează şi ei/orbi pe catarge” (p.56); ,,acest popor/cu sex fiert” (p.57). Există momente când blestemele sale îmbracă forme ,,suprarealiste”, fiind ,,alunecoase”, precum atât de des invocaţii peşti, sau trimit la un naturalism denaturat şi denaturaliza(n)t. Stilul practicat de Tudor Creţu este unul dinamitard, t.n.t., nedispus la concesii sau menajamente, pedanteria fiind înlocuită brutal de vulgaritate, frumosul de nefrecventabil.

Blesteme&more sunt un altfel de Casete-martor, rămânând intact stilul direct, vicios, in extremis, vitriolant, fără inhibiţii lexicale, bariere de exprimare sau prejudecăţi de limbaj: ,,Meliţă cu cioc ojat, viermuşi să culegi din căcat.” (p.9); ,,În mijloc de parc, alb şi el, un căcat.” (p.84). După principiul nimic de pierdut, Tudor Creţu, cel care se dedă la un soi de ,,deconstructivism” sau ,,linşaj”, scrie fără drept de apel, făcând imposibilă replica de natură conciliantă din partea celui ,,desfiinţat”/suprimat simbolic. Limbajul în negativ (vezi trimiterea la tehnica foto şi audio din Casete-martor), dizarmonic, transformă cuvântul-ziditor în cuvânt zdrobitor, iar instanţa auctorială e pe cale să devină instanţă dictatorială: ,,Cu portţigaretul/sugeam cafea, trăgeam votcă pe nas”; ,,Sângele se udă cu flori” (p.55); ,,kalaşnikovul/pus la gheaţă într-o cadă” (p.58); ,,în hala cu-altar/se lucrează-n halate”; ,,stăm pup la poli/scriem cu cioburi nume de boli/zăpada/de sărbători o aducem cu lada” (p.60); ,,magnolii şi suliţe/însângerate” (p.64).

Tradiţional vorbind, relaţia blestemat-blestemător este una tensionată, ,,contondentă”, bazată pe o mare încărcătură de ură, de intolerenţă şi de rejectare a ,,celuilalt”, în care se anulează valenţele umanului. A-i vrea răul ,,celuilalt”, a-l ponegri, a-l pedepsi exemplar, a-l împroşca cu vorbe grele, a-l face să sufere, e un act de cruzime şi de sadism (,,Fir cu fir ţi-aş arde părul. Zile în şir. Te-aş pârli pe paie.”-p.21), ce creionează psihologia ,,agresorului”, caz clinic. Dar Tudor Creţu nu e nicidecum un Hannibal Lecter, nu are intenţii revanşard-punitive, după cum am afirmat, blestemul-practică barbară, patologie a violenţei verbale fiind folosit doar în scopul exacerbării rebeliunii extinse (împotriva societăţii retrograde, împotriva rezistenţei nejustificate la experiment, împotriva scrisului conformist etc).

Supcapitolul Cadre face trecerea de la anonimi şi sinele luat în tărbacă (,,io/cred tac şi ascult/la domnul mă rog/să mă lase să-mi termin felia cu unt/io/sunt aici uşor ca o pană/recit poezii despre ţară în vană”-p.27) la personaje de tip ,,plagă”, cu o identitate clar conturată. Astfel, ,,cadrismul” lui Tudor Creţu se prezintă sub forma luării în cătare sau în colimator a unor actanţi din istoria contemporană (în speţă liderii politic, mai marii vremii), ale căror nume sunt uneori ortografiate deliberat cu litere mici (din spirit de frondă, dar şi în ideea căderii lor în dizgraţie/desuetudine): Ion Iliescu, vladimir putin, kim jong un, daddy, miron.

Lucidul, deziluzionatul, virulentul Tudor Creţu dă uneori dovadă de un tip de atitudine ce ia forma protestului sau a manifestului politic (,,poemul-formular” –p.47), numeşte răul, înfruntându-l: ,,Societate românească, m-ai înţepat cu oase de broască, cu înotătoare de peşte. Mi-ai transformat guleru-n cleşte, -n ştreang. (…) Societate românească, societatea pur şi simplu, buric între coarne de zimbru, carie cu vârtej – să mă sinucid, măcar, ca soldaţii în ceva bej.” (p.33); ,,Intro. E candidatul de pe stâlp (1), astupă-i gura – cu cel mai mort golâmb. E candidatul de pe gard (2), şi stârvul şi l-ar da cu fard. E candidatul de pe uşă (3) – în fiece por câte o căpuşă.” (p.44); ,,Ţara mea e un amestec de pastă corectoare şi hârtie macerată. De mămăligă şi lapte. De galben, adică, şi alb. Proaspete.(…)

Ţara mea e un picior însingurat de ţânţar. Înfipt în câmpia cheală: mâl, mâl, mâl. Netezit.

Ţara mea-i un tunel albăstrui, un crac de blugi. Prespălat.” (p.60).

,,Liderii de stânga sunt mai stabili – îşi rad brânză pe umeri – decât vehiculele pe patru roţi.” (p.34).

Blestemele sunt reflexul crizei de limbaj, poate mai transparentă ca oricând în societatea românească a momentului. Una e blestemul ,,cu stil”, elaborat folcloric, în spirit popular, analizabil din perspectiva etnografic-folclorică, alta e reacţia umorală, mânioasă, vorba dură azvârlită la întâmplare, sub impulsul/imperiul furiei sau ,,folclorul” local (citeşte faptele încetăţenite în limbajul cotidian).

O altă formă de ,,derapaj” de la logica şi conduita (manierele elegante ale) limbajului literar o reprezintă ligamentările, calchierile, pocirile intenţionate, schimbările de topică, ilogismele, cuvintele inventate sau etimoanele eliptice sau ,,adaptate” intereselor contextuale (a da bine în (con)text), semn al relaxării şi al jemanfişismului lingvistic promovat de Tudor Creţu, un scriitor care iese din rând pentru simplul motiv că nu stă niciodată la rând: ,,nimer” (p.10); ,,trebe” (p.11); ,,cânii” (p.14); ,,propitară” (p.15); ,,lustruie”; ,,pămânţi” (p.24); ,,licăre” (p.36); ,,păcaţii” (p.40); ,,dejte” (p.42); ,,tencui” (p.45); ,,cribit” (p.46); ,,şchipăm” (p.48) etc. Bănăţenismele îşi aduc aportul de exotism lexical local.

Pe de-o parte ,,poporanul”, ,,meliţarul” Tudor Creţu (gura lumii ca probatoriu), pe de alta promotorul ,,apocalipsei vesele” (în care face haz de necaz de lucrurile grave), a blestemului ca eliberare de năduf sau replică antinomică la vorbele de duh. Fără a face o scară sau o ierarhie a blestemelor, detectăm la Tudor Creţu blesteme ,,soft” vs. blesteme ,,hard” (unele cu tentă horror): ,,Să te tai în fiece colţ de hârtie”; ,,Să-ţi miroasă neamul a căcat şi-n sicrie. Să te decolorezi” (p.9); ,,râme să-ţi colcăie-n stemă!” (p.11); ,,Ochii sfrijiţi să ţi se umple, de viu, de furnici.” (p.13); ,,Rugina să-ţi năpădească pila de unghii”; ,,Cărarea să ţi se adâncească-n creştet.” (p.15); ,,Scrie-ţi-ar mort pe tâmple şi fiul, şi fiica.” (p.17); ,,Să ţi se ia, ca abţibildul ud, carnea de pe os.” (p.18); ,,carnea ţi-aş trece-o încet prin maşină.” (p.21); ,,Să faci accident pe cel mai neted ciment.” (p.22); ,,Ţi-aş scuipa peste chakre, ca pe nişte flăcărui să le sting.” (p.23); ,,Ţi-aş stârpi mlădiţa, cu salivă de varan ţi-aş otrăvi ciorbiţa.” (p.25); ,,Să te păzeşti de cel ce-şi încheie, până sus, cămaşa.” (p.32); ,,să vă dea saliva un pic pe de lături” (p.38); ,,Fiul să-ţi ardă crochiul.” (p.45); ,,Să n-apuce cocoşul să cânte  pân’nu treci, cu bani pe pleoape, prin răspântiile reci. În sicriu să te flegmeze şi-ăl mai mic fiu.” (p.46); ,,Cu reza, ţi-aş zdrobi osul şi-nroşi freza.” (p.47); ,,Să te orbească lumina de bec.” (p.48); ,,Rânza să-ţi facă găuri ca brânza.” (p.50); ,,Jderul să te vâneze cu fierul.” (p.51); ,,Să nu mai apuci să tragi aer.” (p.52); ,,Piciorul drept să i se afunde în ţărmul şi el numai unde.” (p.81) etc.

Există momente când blestemele inventate de Tudor Creţu fracturează logica, însă ele au marea calitate de a fi ,,(pre)lucrate”, ,,studiate”, cu rimă ,,şuie” (în care spontaneitatea e doar aparentă). Deloc de neglijat, amoralitatea şi neprincipialitatea blestemului (,,compozit” –p.51) ca formă ,,contondent-pestilenţială” de adresare.

Blesteme&more se construiesc pe o mare absenţă: absenţa timpului (nu mai e timp de pierdut sau de irosit, nu mai e timp pentru iluzii, nu mai e timp pentru aşteptare sau amânări, nu mai e timp pentru cuvinte frumoase, sentimentalisme sau edulcorări romantice).

Blesteme&more sunt proiecţii în negativ, exerciţii de prestidigitaţie (,,palmare”-ascundere a vorbelor frumoase şi cantonare pe ,,estetica urâtului”) ce vizează partea ,,selenară” a limbajului, partea ,,întunecată” a lui, de unde şi predilecţia pentru ,,subterană” a lui Tudor Creţu. A te pune bine cu forţele răului, pe cât de paradoxală pare situaţia, pe atât de fals protectoare. A da cu tifla limbajului cult, elevat, readucând în prim-plan limbajul brut şi prototipul ,,barbarului”, necultivat şi necivilizat, necizelat prin cultură, a promova limbajul dezlânat, nonprohibitiv, pe-alocuri suburban, iată câteva dintre jaloanle după care se ghidează scriitorul.

În continuarea ideii de ludic, ,,hachiţosul” Tudor Creţu nu poate poza într-un blestemator veritabil, întrucât el e tributar, prin formaţia sa intelectuală extinsă, culturii şi civilizaţiei. El are mai degrabă atitudinea omului detaşat care oferă ,,mostre” de subcultură, coboară la nivelul vulgului, repertoriază blesteme. Asemenea părintelui (Vasile Tudor Creţu) culegător veritabil de folclor, el propune variante de blestem ce derivă din ethosul individual şi colectiv.

Tudor Creţu nu e o piază rea, de gura lui Tudor Creţu nu cred că ar trebui să ne temem, ci dimpotrivă, să luăm aminte la ceea ce spune în scrierile sale deschise la experiment. Abătându-se de la canon (blestemul ca formă de protest), de la limbajul clasic ce pare să nu mai aducă nimic nou (limbaj erodat, vidat, ce nu mai surprinde plăcut pe nimeni, ce pare să-şi fi epuizat sensurile), Tudor Creţu devine extrem de vocal prin jocurile sale de cuvinte. Până unde se poate merge cu blestemele?Practic nu există limite, capacitatea creativ-asociativă în materie de blesteme fiind nelimitată.

Blestemele ,,citadine” ale lui Tudor Creţu au, cum am spus, valoare de experiment. Ele prezintă marele avantaj că pe marginea lor se poate improviza masiv, de unde şi libertatea verbios-asociativă pe care o are blestemul. Uneori, blestemele lui Tudor Creţu îmbracă formele absurdului: ,,Pledez pentru fosfor multicolor pe chibrit.” (p.51). Ce obţine Tudor Creţu din ,,rebrand”-uirea blestemului? Efecte, în acelaşi timp cu punerea în discuţie a violenţei de limbaj: ,,leucoplast mi-am tras peste simţuri/şi am vomitat” (p.67).

La vremuri rele, blesteme grele, la vremuri urâte, nu ai cum să te comporţi deontologic corect, pare a spune Tudor Creţu, care e când explicit, când opac, ,,şamanic”: ,,Vidra s-aducă, pentru tine, nămol din clepsidra secretă.” (p.51); ,,mi-a fost prezentat cândva un şaman/o pasăre se zbate-n/stâlpul cortului” (p.65); ,,Tac-ghem”; ,,Tac-felinar”; ,,Pleură-s, seu.” (p.79); ,,Desen am fost/sunt – pe smalţ.” (p.80).

Revoltă surdă, în off, lehamite existenţială, Blesteme&more e o colecţie de texte şocante menite să oripileze, vecine cu delirul: ,,Storc puroi şi din coşul mort”; ,,Ar râşchâi carne vie.” (p.11); ,,Ma-ma s-a împrumutat la C.A.R., să se opereze. A pus de-o parte bani (dreptunghiuri, muchii treze), i-a învelit în hârtie. Mi-a arătat unde sunt. (…) Mama se piaptănă cu liniarul, gradează tot. (…) Firele de păr le-mparte păsărelelor, le pune pe pervaz. Mama stropeşte cu apă sfinţită – sticla se încinge şi ea ca o plită – pătrunjelul, ştevia, mărarul. Mama are pantofi second hand, vârf aproape rotund. Şi palton peticit.” (p.71); ,,Mama aproape moare dincolo.” (p.73).

Nu lipsesc din Blesteme&more nici ironiile: ,,Mormântul lui Ion Iliescu ar trebui săpat în pateu, într-o conservă: floricici şi pleu.” (p.31); ,,Căcărezul. Râgâie la microfon, îşi spune crezul.” (p.32); ,,putin e un uncheş citric cinic” (p.36); ,,senatorul-şoric” (p.42).

Blesteme&more nu e o carte solară, tonică, plăcută la citit, pe gustul sufletelor pudibonde sau cu prejudecăţi de lectură, ci dimpotrivă, o carte ,,neagră”, ,,periculoasă”, care şochează prin doza uriaşă de detabuizare pe care o conţine, experienţă-limită, experiment care vizează macrul, naturalismul pur, fiziologicul, dar şi ludicul în formă continuată, expresie a predilecţiei lui Tudor Creţu, ,,Omul-blitz” (p.51), pentru manifestări de tip ,,altfel”, în contra curentului. Morala conţinută de Blesteme&more rezidă în aceea că răul e oricând la îndemână, omniprezent şi în forme infinite de manifestare.

Tudor Creţu,

Blesteme&more,

Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2021, 85p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *